De ce atât de mulţi săraci într-o lume atât de bogată?

„PE SĂRACI îi aveţi mereu cu voi“, a spus Isus Cristos în secolul întâi (Matei 26:11). De la rostirea acestor cuvinte şi până în zilele noastre, lumea şi-a avut săracii ei. Dar de ce există atâţia săraci într-o lume atât de bogată?

Unii sunt de părere că deciziile greşite îi aruncă pe oameni în ghearele sărăciei. Afirmaţia se confirmă în unele cazuri. Cei ce caută cu orice preţ să-şi satisfacă poftele, bând alcool în exces, drogându-se şi jucând jocuri de noroc, îşi pot pierde cu uşurinţă bunurile materiale. Dar nu toţi săracii lumii au luat, la un moment dat, decizii greşite care i-au adus în această stare.

Câţi nu şi-au pierdut locul de muncă din pricina schimbărilor din sectorul economic? Câţi dintre cei care au muncit o viaţă întreagă nu şi-au văzut la un moment dat economiile risipindu-se din cauza costurilor medicale ce cresc ameţitor? Şi ce să mai spunem despre sutele de milioane de oameni sărmani din ţările în curs de dezvoltare? E vina lor că sunt săraci? În majoritatea cazurilor, nu. Aşa cum  vom vedea, nu stă în puterea săracilor să elimine cauzele sărăciei.

Să învăţăm din trecut

La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, o mare criză economică a lovit lumea. Într-o singură ţară, milioane de oameni şi-au pierdut slujbele, iar sute de mii de familii, locuinţele. Totuşi, în vreme ce mulţi mureau de foame, fermierii aruncau cantităţi uriaşe de lapte şi, constrânşi de unele măsuri guvernamentale, ucideau milioane de animale.

De ce atâta risipă? Potrivit legilor existente la acea vreme în economie, produsele agricole, şi nu numai, trebuiau vândute pentru a se obţine profit. Laptele, carnea şi cerealele erau produse necesare săracilor. Însă, când ele n-au mai putut fi vândute în condiţii profitabile, au fost considerate lipsite de valoare şi au fost aruncate.

În multe oraşe, foamea i-a împins pe oameni la revoltă. Întrucât unii nu aveau cu ce să cumpere alimente pentru a-şi hrăni familia, le obţineau prin ameninţarea cu arma. Alţii, în schimb, mureau de foame. Toate acestea aveau loc chiar în Statele Unite ale Americii! La începutul Marii Crize, sistemul financiar american, de nezdruncinat până atunci, i-a defavorizat pe cei cu venituri foarte mici. În loc să le asigure cetăţenilor adăpost, hrană şi locuri de muncă, sistemul economic a urmărit obţinerea de profituri, lăsând necesităţile oamenilor pe un loc secundar.

Situaţia economică din prezent

Economia mondială s-a refăcut după Marea Criză. Se pare că acum mulţi oameni sunt mai bogaţi ca oricând şi se bucură de o mare siguranţă financiară. În ciuda prosperităţii, săracii n-au prea multe şanse să ducă o viaţă mai bună. De fapt, se scriu atâtea articole despre sărăcia şi foametea din ţările slab dezvoltate ale lumii, încât majoritatea s-au săturat să le mai citească. Totuşi, când auzim că mulţi refugiaţi mor de foame din cauza războaielor, că depozite  întregi de hrană se strică din cauza jocurilor politice, că forţele pieţei ridică costul vieţii la un nivel la care săracii nu pot trăi, ne dăm seama că sistemul economic mondial nu este în stare să le poarte de grijă săracilor. Milioane de săraci ai lumii sunt literalmente daţi uitării.

Adevărul este că niciun sistem economic conceput de om nu a găsit soluţii adecvate la problemele de natură materială ale omenirii. Cu aproape trei mii de ani în urmă, un fin observator al vieţii a ajuns la următoarea concluzie: „M-am întors să văd toate asupririle care se fac sub soare şi iată că cei asupriţi plângeau, dar nu era cine să-i mângâie; puterea era de partea asupritorilor, de aceea nu era cine să-i mângâie“ (Eclesiastul 4:1). În realitate, în aceste zile de abundenţă materială, abundă şi actele de nedreptate în sistemul economic.

Milioane de oameni au prea puţine şanse de a scăpa din ghearele sărăciei. Mulţi însă au învăţat să facă faţă problemelor economice şi au speranţa unui viitor minunat.

[Chenarul de la pagina 5]

Viaţa: o luptă permanentă

În cartea sa The Working Poor — Invisible in America, scriitorul şi jurnalistul David Shipler ne ajută să înţelegem ce viaţă duc unii americani aflaţi în pragul sărăciei: „Condiţiile din apartamentul dărăpănat agravează astmul copilului. Mama trebuie să cheme salvarea. Dar nu poate plăti factura medicală şi îşi pierde credibilitatea financiară. De aceea, dobânda la împrumutul bancar pentru un automobil creşte enorm. E nevoită să cumpere o maşină de mâna a doua, care o lasă când îi e lumea mai dragă. Nu ajunge întotdeauna la timp la serviciu. Prin urmare, şansele de a fi promovată şi de a primi un salariu mai mare scad. Astfel, se vede obligată să rămână cu copilul în acel apartament dărăpănat“. Chiar dacă trăiesc în cea mai bogată ţară din lume, îi pândeşte în orice clipă nenorocirea.

[Chenarul de la pagina 6]

Sunt suficiente bunele intenţii?

Noiembrie 1993. Într-o clădire a guvernului din Washington, D.C., un grup de oficiali se străduiesc să găsească soluţii la o problemă serioasă. Dispun de câteva sute de milioane de dolari şi vor să-i ajute pe oamenii fără adăpost din Statele Unite. În timp ce discută, peste drum, în staţia de autobuz, se adună poliţişti, pompieri şi lucrători în asistenţa medicală de urgenţă. Cei de la ambulanţă ridică trupul neînsufleţit al unei femei fără adăpost. Murise chiar în faţa agenţiei guvernamentale pentru construcţia caselor şi dezvoltare urbană (Department of Housing and Urban Development, HUD), al cărei scop este de a-i ajuta pe cei fără adăpost.

Un reporter de la The New York Times intervievează ulterior o angajată HUD. Referindu-se la numărul mare al vehiculelor şi al lucrătorilor de la serviciile de urgenţă prezenţi la locul tristului eveniment, ea spune: „Ce ironie! Cât trăieşte, omul nu primeşte nicio fărâmă din ajutorul ce i se dă după ce moare!“

[Legenda fotografiei de la paginile 4, 5]

Emigrantă cu trei copii, în timpul Marii Crize din anii ’30

[Provenienţa fotografiei]

Dorothea Lange, FSA Collection, Library of Congress

 [Legenda fotografiei de la paginile 6, 7]

În atelierele cu condiţii de muncă neadecvate precum cel din imagine, muncitorii au un salariu mediu de 10 euro pe lună şi sunt obligaţi să lucreze câte 70 de ore pe săptămână

[Provenienţa fotografiei]

© Fernando Moleres/Panos Pictures