„ÎNTR-O dimineaţă, când aveam 12 ani“, îşi aminteşte James *, „m-am trezit şi, stând pe marginea patului, m-am întrebat: «Oare azi am să mor?»“. James suferea de depresie majoră. „N-a fost zi în viaţa mea în care să nu lupt cu această tulburare afectivă şi psihică“, mărturiseşte el, 30 de ani mai târziu. Toată copilăria, James s-a simţit lipsit de valoare. De aceea şi-a rupt pozele cu el când era copil. „Nu credeam că merită să-mi amintesc de copilăria mea“, mai spune el.

Întrucât toţi suntem din când în când cuprinşi de tristeţe, ne-am putea gândi că ştim ce este depresia. Dar ce înseamnă de fapt să suferi de depresie?

Depresia clinică nu e o stare trecătoare de melancolie, ci o tulburare gravă ce afectează majoritatea activităţilor cotidiene ale bolnavului.

De pildă, Álvaro se luptă de peste 40 de ani cu stări copleşitoare, precum „teamă, confuzie mintală, chin sufletesc şi mâhnire profundă“. El spune: „Din cauza depresiei, opinia celorlalţi mă influenţa exagerat de mult. Întotdeauna m-am considerat vinovat când ceva nu mergea bine“. Vorbind despre depresie, el o descrie ca pe „o durere groaznică pe care n-o poţi localiza, o teamă pe care n-o poţi explica. Dar mai grav, nu doreşti cu nici un chip să vorbeşti despre ceea ce simţi“. El a găsit o oarecare alinare când a aflat care este cauza stărilor lui. Álvaro mărturiseşte: „Ştiind că nu sunt singurul în această situaţie, mă simt mai bine“.

În cazul Mariei, o femeie de 49 de ani din Brazilia, depresia s-a manifestat prin insomnie, durere, iritabilitate şi „un sentiment permanent de tristeţe“. Când i s-a pus diagnosticul, Maria s-a simţit uşurată că ştia în sfârşit ce are. „Dar apoi m-am descurajat“, explică ea, „pentru că foarte puţini oameni înţeleg ce este depresia şi, prin urmare, eşti marginalizat“.

Deşi factorii declanşatori sunt uneori evidenţi, depresia se instalează adesea fără să dea de ştire. „Aparent fără niciun motiv te cuprinde dintr-odată o tristeţe apăsătoare“, explică Richard din Africa de Sud. „Nu ţi-a murit niciun cunoscut, nici nu ţi s-a întâmplat nimic rău şi totuşi te simţi abătut şi apatic. Şi nimic nu te poate scăpa de tristeţe! Te copleşesc sentimente de disperare şi nu ştii de ce.“

Deşi depresia nu este o boală de care să-ţi fie ruşine, Ana din Brazilia s-a simţit ruşinată când i s-a pus diagnosticul. „De fapt, şi acum, după opt ani, încă mă lupt cu astfel de sentimente“, recunoaşte ea. Totuşi, cel mai greu îi este să lupte cu chinul sufletesc. „Chinul este uneori atât de mare, încât simt durere fizică. Mă dor toţi muşchii“, explică ea. În aceste momente, Ana nici nu se poate da jos din pat. Alteori nu se poate opri din plâns. „Plâng în hohote până la epuizare. Parcă nici să respir nu mai pot“, spune ea.

 Şi Biblia arată că unii oameni pot ajunge copleşiţi de tristeţe. De pildă, apostolul Pavel şi-a exprimat îngrijorarea că cineva ar putea fi „atât de . . . descurajat, încât să nu-şi mai revină“ (2 Corinteni 2:7, Noul Testament pe înţelesul tuturor). Unii bolnavi de depresie se descurajează atât de tare, încât îşi doresc să moară. Mulţi simt asemenea profetului Iona, care a spus: „Mai bine să mor decât să trăiesc!“ (Iona 4:3).

Dar cum se poate trăi cu această boală chinuitoare şi cum se poate ea trata?