Am aflat cum se va pune capăt nedreptăţii

Relatare de Ursula Menne

Mi-am dorit dintotdeauna ca oamenii să fie trataţi în mod drept, fără părtinire. Această dorinţă arzătoare m-a costat libertatea. Paradoxal, chiar în timp ce mă aflam într-o închisoare comunistă din Germania de Est am aflat cum se va pune capăt nedreptăţii. Dar permiteţi-mi să vă explic mai pe larg cele întâmplate.

M-AM născut în 1922 în oraşul german Halle, atestat documentar din secolul al IX-lea. Aflat la circa 200 km sud-vest de Berlin, Halle a fost unul dintre primele bastioane ale protestantismului. Sora mea, Käthe, s-a născut la un an după mine. Tata lucra în armată, iar mama era cântăreaţă şi avea spectacole la teatru.

De la tata am moştenit un puternic simţ al dreptăţii. După ce a ieşit din armată, tata a cumpărat un magazin. Majoritatea clienţilor săi erau oameni săraci, de aceea, milos din fire, le dădea produse pe credit. Însă aceste acte de bunătate l-au dus la faliment. Din experienţa tatălui meu ar fi trebuit să învăţ că lupta împotriva inegalităţii şi a nedreptăţii este mult mai grea şi mai complicată decât pare. Dar se ştie că idealismul tipic tinereţii e ca un foc ce nu poate fi stins uşor.

De la mama am moştenit talentul artistic. Ea a fost cea care ne-a iniţiat pe mine şi pe Käthe în arta muzicii şi a dansului. Eram o copilă vioaie, iar până în 1939 eu şi Käthe am dus o viaţă frumoasă.

Începe coşmarul

După ce mi-am terminat instruirea şcolară obligatorie, am mers la o şcoală de balet, unde am învăţat şi Ausdruckstanz, dans expresionist, prin care artistul dă trăire unor sentimente profunde. Marie Wiegmann e considerată fondatoarea dansului expresionist. În plus, am început să pictez. Adolescenţa mea a fost, aşadar, o perioadă fericită, în care am gustat din plin bucuria de a învăţa lucruri noi. Dar, totul s-a schimbat în 1939, când a izbucnit al Doilea Război Mondial. În 1941, tata a fost răpus de tuberculoză, moartea lui fiind o grea lovitură pentru familia noastră.

Războiul e un adevărat coşmar. Deşi nu aveam decât 17 ani când a început războiul, am avut impresia că lumea o luase razna. Vedeam cum tot mai mulţi oameni, care până atunci fuseseră raţionali, se lăsau cuprinşi de isteria nazismului. Apoi lipsurile, moartea şi distrugerea au semănat groaza. Casa noastră a fost grav avariată în urma bombardamentelor, iar mai mulţi membri ai familiei noastre şi-au pierdut viaţa în timpul războiului.

În 1945, când ostilităţile au încetat, eu, Käthe şi mama locuiam încă în Halle. La acea vreme eram deja căsătorită şi aveam şi o fetiţă. Întrucât relaţiile dintre mine şi soţul meu  erau tensionate, ne-am separat. Ca urmare, a trebuit să-mi cresc singură fetiţa, câştigându-mi existenţa din dans şi pictură.

După război, Germania a fost împărţită în patru zone, oraşul nostru aflându-se în zona militară de ocupaţie sovietică. Astfel, a trebuit să ne obişnuim să trăim sub un regim comunist. În 1949, zona noastră, numită Germania de Est, a devenit Republica Democrată Germană (RDG).

Viaţa sub regimul comunist

În acea perioadă, mama s-a îmbolnăvit şi a trebuit să mă îngrijesc de ea. M-am angajat ca secretară într-o instituţie de stat. Între timp, am cunoscut un grup de studenţi disidenţi care încercau să atragă atenţia opiniei publice asupra unor nedreptăţi. De pildă, un tânăr nu a fost admis la facultate deoarece tatăl său fusese membru al partidului nazist. Îl cunoşteam bine pe tânăr pentru că deseori cântasem împreună. „De ce trebuie el să sufere pentru ceea ce a făcut tatăl său?“, mă întrebam eu. M-am implicat tot mai mult în activităţile grupului şi am decis să iau parte la proteste publice. Odată chiar am lipit afişe pe scara exterioară a clădirii tribunalului din oraş.

Îmi amintesc că la un moment dat am fost de-a dreptul revoltată de conţinutul unor scrisori pe care a trebuit să le bat la maşină pentru Comitetul Regional pentru Pace. Altă dată, din raţiuni politice, Comitetul a hotărât să trimită unui bărbat în vârstă, care trăia în Germania de Vest, materiale de propagandă comunistă cu scopul de a trezi suspiciuni în ceea ce-l priveşte. Eram atât de indignată de modul nedrept în care urma să fie tratat acel om, încât am ascuns în birou pachetele cu materialele respective. Drept urmare, n-au fost niciodată expediate.

„Cea mai periculoasă persoană din încăpere“ mi-a dat speranţă

În iunie 1951, doi bărbaţi au intrat în biroul meu şi mi-au spus: „Eşti arestată!“. M-au dus la o închisoare cunoscută sub numele Roter Ochse (Boul Roşu). Un an mai târziu am fost acuzată de activităţi subversive contra statului. Un student mă denunţase poliţiei secrete, Stasi, dezvăluind că participasem la protestul de la tribunal. Procesul a fost o mascaradă pentru că nu s-a ţinut cont de ceea ce am spus în apărarea mea. Am fost condamnată la şase ani de închisoare. În acea perioadă m-am îmbolnăvit şi am fost trimisă în dormitorul spitalului din închisoare, unde mai erau 40 de femei. Când le-am văzut pe toate acele femei atât de nefericite, am intrat în panică. Am fugit la uşă şi am bătut cu pumnii în ea.

„Ce vrei?!“, a întrebat gardianul.

„Scoateţi-mă de-aici!“, am ţipat eu. „Duceţi-mă la carceră, dacă vreţi, dar scoateţi-mă de-aici!“ Bineînţeles că cererea mea a fost ignorată. Nu peste mult timp, am remarcat o femeie diferită de celelalte. În ochii ei se citea o linişte interioară profundă, aşa că m-am aşezat lângă ea.

„Dacă stai lângă mine, ai grijă!“, a spus femeia, spre surprinderea mea. Apoi a adăugat: „Ceilalţi mă consideră cea mai periculoasă persoană din încăpere pentru că sunt Martoră a lui Iehova“.

N-am ştiut că Martorii lui Iehova erau consideraţi duşmani ai statului comunist. Însă mi-am amintit că, în copilărie, doi Studenţi în Biblie (cum se numeau în trecut Martorii lui Iehova) îl vizitau pe tata cu regularitate. De fapt, tata obişnuia să spună: „Studenţii în Biblie au dreptate!“.

Am simţit o mare uşurare şi am început să plâng, bucuroasă fiind că am cunoscut-o pe această femeie dragă, pe nume Berta Brüggemeier. „Te rog, spune-mi mai multe despre Iehova“, i-am zis. Am petrecut apoi mult timp împreună, discutând adesea din Biblie. Printre altele, am aflat că adevăratul Dumnezeu, Iehova, este un Dumnezeu al iubirii, al dreptăţii şi al păcii. Am mai aflat că el va înlătura toată suferinţa cauzată de oamenii răi şi despotici. „Încă puţin şi cel rău nu va mai fi . . . Dar cei smeriţi vor stăpâni pământul şi îşi vor găsi desfătarea în belşug de pace“, se arată în Psalmul 37:10, 11.

 După eliberare fug în Germania de Vest

Am fost eliberată în 1956, după mai bine de cinci ani de închisoare. La cinci zile de la eliberare am fugit în Germania de Vest (RFG). Aveam deja două fete, Hannelore şi Sabine, pe care le-am luat cu mine. Aici am divorţat de soţul meu şi am reluat legătura cu Martorii lui Iehova. Pe măsură ce studiam Biblia, înţelegeam că trebuia să fac mai multe schimbări ca să-mi aduc viaţa în armonie cu normele lui Iehova. După ce am făcut schimbările necesare m-am botezat în 1958.

Ulterior m-am recăsătorit, de data aceasta cu un Martor al lui Iehova pe nume Klaus Menne. Eu şi Klaus am avut o căsnicie minunată. Împreună am avut doi copii, pe Benjamin şi pe Tabia. Din nefericire, Klaus a murit acum 20 de ani într-un accident. Deşi sunt văduvă, găsesc multă mângâiere în speranţa învierii, ştiind că cei dragi ai noştri vor fi readuşi la viaţă în Paradis pe pământ (Luca 23:43; Faptele 24:15). În plus, sunt bucuroasă că toţi cei patru copii ai mei îi slujesc lui Iehova.

Studiul Bibliei m-a ajutat să înţeleg că numai Iehova poate face cu adevărat dreptate. Spre deosebire de oameni, el ia în considerare circumstanţele implicate, dar şi mediul din care provenim, detalii care adesea sunt ascunse ochilor oamenilor. Această cunoştinţă valoroasă îmi dă un sentiment de pace, mai ales atunci când văd nedreptăţi sau când eu însămi sunt o victimă a nedreptăţilor. În Eclesiastul 5:8 se spune: „Dacă vezi asuprirea celui sărac şi judecata şi dreptatea denaturate într-o provincie, nu te mira de lucrul acesta, căci peste cel mare veghează unul mai mare şi peste ei sunt unii şi mai mari“. Bineînţeles, cel mai mare este Creatorul nostru. „Totul este gol şi descoperit înaintea ochilor aceluia căruia trebuie să-i dăm socoteală“, citim în Evrei 4:13.

Concluzii la cei aproape 90 de ani ai mei

Uneori oamenii mă întreabă cum se trăia sub regimul nazist sau sub cel comunist. Viaţa n-a fost uşoară sub niciunul dintre ele. Şi ambele forme de guvernare, ca de altfel toate formele de guvernare omeneşti, n-au făcut decât să confirme că oamenii nu se pot conduce singuri. Biblia recunoaşte deschis acest adevăr: „Un om stăpâneşte peste alt om spre paguba lui“ (Eclesiastul 8:9).

Când eram tânără, credeam cu naivitate că oamenii pot guverna în mod drept. Acum însă ştiu cum stau lucrurile în realitate. Doar Creatorul nostru poate aduce o lume cu adevărat dreaptă. Şi o va face când îi va distruge pe toţi oamenii răi şi îi va încredinţa Fiului său, Isus Cristos, guvernarea pământului. Acesta a pus mereu interesele altora mai presus de propriile interese. Referitor la Isus, Biblia spune: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea“ (Evrei 1:9). Îi sunt deosebit de recunoscătoare lui Dumnezeu că m-a atras la acest Rege minunat şi drept, sub a cărui domnie am speranţa că voi trăi veşnic.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu fetele mele Hannelore şi Sabine după ce am sosit în RFG

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În prezent, cu fiul meu, Benjamin, şi cu soţia lui, Sandra