Am găsit iubirea şi pacea autentică

Relatare de Egidio Nahakbria

Toată copilăria m-am simţit neiubit şi abandonat. În prezent însă mă simt iubit şi am găsit o pace lăuntrică autentică. Cum a avut loc această schimbare? Permiteţi-mi să vă povestesc.

M-AM născut în 1976 într-o colibă cu podea de pământ din munţii Timorului de Est, care pe atunci aparţinea Indoneziei. Eram al optulea din cei zece copii din familia noastră. Întrucât părinţii erau prea săraci ca să ne hrănească pe toţi, pe fratele meu geamăn l-au păstrat, iar pe mine m-au dat în grija unui văr al meu.

În decembrie 1975, cu puţin timp înainte ca eu să vin pe lume, Indonezia a invadat Timorul de Est, declanşându-se un război de gherilă ce a durat mai bine de două decenii. Ca urmare, primele mele amintiri sunt marcate de suferinţă şi violenţă. Şi acum am viu în minte imagini cu soldaţi ce ne-au atacat satul, silindu-i pe toţi să fugă pentru a scăpa cu viaţă. Vărul meu şi cu mine am mers pe jos până pe o coastă izolată a unui munte, unde se refugiaseră mii de timorezi.

Însă soldaţii ne-au descoperit ascunzătoarea; n-a trecut mult şi am devenit ţinta bombardamentelor. Nu am putut niciodată să dau uitării acele clipe de coşmar, în care totul în jurul meu era doar moarte şi distrugere. După ce, într-un final, ne-am întors în sat, am trăit într-o permanentă stare de teroare. Mulţi săteni dispăreau sau erau ucişi şi mă chinuia gândul că eu aveam să fiu următorul.

Când aveam 10 ani, vărul meu s-a îmbolnăvit şi a murit, aşa că părinţii m-au trimis să locuiesc cu bunica, o văduvă scârbită de viaţă, care mă considera o povară. Mă exploata ca pe un sclav. Într-o zi, când eram prea bolnav ca să muncesc, m-a bătut crunt, lăsându-mă să mor. Din fericire, un alt văr, mai în vârstă, a venit şi m-a luat la el acasă.

La vârsta de 12 ani, în sfârşit am început şcoala. Nu după mult timp, soţia vărului meu s-a îmbolnăvit, iar el a căzut pradă unei depresii grave. Nedorind să-i împovărez şi mai mult, am fugit de la ei şi m-am alăturat unei trupe de soldaţi indonezieni a căror tabără se afla în junglă. Am devenit un fel de ajutor al lor: le spălam hainele, le găteam şi le făceam curăţenie în tabără. Mă tratau bine şi mă simţeam util. Dar, după vreo câteva luni, rudele m-au găsit şi au făcut presiuni asupra lor ca să mă trimită înapoi în sat.

Devin activist politic

După ce am terminat liceul, m-am mutat în Dili, capitala Timorului de Est, unde am urmat  cursurile unei universităţi. Aici am cunoscut mulţi tineri ce proveneau din acelaşi mediu ca mine. Împreună am ajuns la concluzia că acţiunile politice erau singura modalitate de a obţine independenţa naţională şi de a aduce schimbări sociale. Grupul nostru studenţesc a organizat mai multe demonstraţii politice, majoritatea lor degenerând în revolte de stradă. Mulţi dintre prietenii mei au fost răniţi, iar unii chiar ucişi.

În 2002, când Timorul de Est şi-a câştigat independenţa, ţara era devastată, zeci de mii de oameni îşi pierduseră viaţa, iar sute de mii fuseseră strămutaţi. Speram ca situaţia să se îmbunătăţească. Însă şomajul, sărăcia şi tulburările politice au continuat să facă ravagii.

Viaţa mea capătă un nou curs

La acea vreme, locuiam cu câteva rude, inclusiv cu un tânăr pe nume Andre, o rudă mai îndepărtată, care studia Biblia cu Martorii lui Iehova. Fiind un romano-catolic devotat, nu mă încânta deloc ideea că el avea legături cu o altă religie. Totuşi, doream să cunosc mai multe din Biblie şi uneori citeam din Biblia pe care Andre o ţinea în dormitorul său. Cele citite mi-au stârnit şi mai mult interesul.

În 2004, Andre mi-a dat o invitaţie la Comemorarea morţii lui Isus. Am decis să merg. Dar, pentru că nu m-am uitat bine pe invitaţie, am ajuns la locul stabilit cu două ore înainte de începerea programului. Când au sosit, Martorii localnici şi străini deopotrivă mi-au strâns mâna cu căldură şi m-au făcut să mă simt bine-venit. Gestul lor m-a impresionat. În timpul cuvântării, mi-am notat într-un carneţel toate versetele menţionate, iar mai târziu le-am verificat în Biblia mea catolică pentru a vedea dacă ceea ce spusese vorbitorul era adevărat. Şi chiar aşa era!

În săptămâna următoare m-am dus la Liturghie la biserica mea. Dar pentru că eu şi câteva persoane am întârziat la slujbă, preotul a pus mâna pe o bucată de lemn şi ne-a scos plin de furie afară din biserică. În timp ce stăteam afară, el şi-a încheiat slujba spunându-le enoriaşilor: „Pacea lui Isus să fie cu voi!“. Plină de curaj, o femeie a spus cu voce tare: „Cum puteţi vorbi de pace când tocmai i-aţi dat afară pe oamenii aceia?“. Preotul nici n-a băgat-o în seamă. Am plecat şi de atunci n-am mai pus piciorul în biserică.

La scurt timp după aceea, am început să studiez Biblia şi să asist la întrunirile Martorilor împreună cu Andre. Rudele noastre s-au alarmat şi s-au împotrivit studiului. Bunica lui Andre ne-a ameninţat: „Băieţi, dacă nu vă lăsaţi de studiu, am să sap o groapă şi am să vă îngrop de vii“. Însă ameninţările ei nu ne-au intimidat. Amândoi eram hotărâţi să facem progrese spirituale.

Fac schimbări

Pe măsură ce studiam Biblia, mi-am dat seama că nu ştiusem niciodată ce este iubirea. Eram insensibil şi aveam o atitudine defensivă. Mi-era greu să am încredere în oameni. Martorii însă au arătat un interes sincer faţă de mine. Când m-am îmbolnăvit grav, iar rudele mele nu mi-au acordat nicio atenţie, Martorii m-au vizitat şi mi-au oferit ajutorul necesar. Iubirea lor ‘nu se limita la vorbe’, ci era „adevărată, dovedită prin fapte“ (1 Ioan 3:18, Noul Testament — ediţie bilingvă).

În ciuda înfăţişării şi atitudinii mele dure, Martorii mi-au arătat „afecţiune frăţească“ şi „o tandră compasiune“ (1 Petru 3:8). Pentru prima oară în viaţă, mă simţeam iubit. Deveneam un om mai blând, iar în inima mea a început să crească iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Prin urmare, în decembrie 2004, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă. Şi Andre s-a botezat la scurt timp după aceea.

Binecuvântări în mijlocul necazurilor

După botez, am simţit o dorinţă arzătoare de a-i ajuta pe oamenii care nu avuseseră parte de iubire autentică sau de dreptate. Ca urmare, am început pionieratul, adică serviciul creştin cu timp integral, cum îl numesc Martorii lui Iehova. Împărtăşindu-le altora mesajul încurajator din Biblie am simţit mult mai multe satisfacţii decât luând parte la revolte şi demonstraţii politice. Acum îi ajutam cu adevărat pe oameni!

În 2006, în Timorul de Est au izbucnit din nou conflicte politice şi regionale. Facţiuni rivale luptau pentru a pune capăt unor vechi nedreptăţi.  Oraşul Dili a devenit teatrul unor operaţiuni militare, iar mulţi locuitori din est au fost nevoiţi să fugă pentru a-şi salva viaţa. Împreună cu alţi Martori am fugit la Baucau, un oraş mare aflat la circa 120 km est de Dili. Aici, necazul nostru s-a dovedit în cele din urmă o binecuvântare, întrucât am reuşit să înfiinţăm o nouă congregaţie, prima din afara capitalei.

Trei ani mai târziu, în 2009, am fost invitat să particip la o şcoală specială pentru slujitorii creştini cu timp integral, care urma să se ţină în Jakarta (Indonezia). Martorii din Jakarta m-au primit nu numai în casele lor, ci şi în inimile lor. Iubirea lor sinceră m-a impresionat profund. Am simţit că fac parte dintr-o ‘comunitate [mondială] de fraţi’, o familie internaţională care se interesează cu adevărat de mine (1 Petru 2:17).

În sfârşit, pace!

După terminarea şcolii, m-am întors în Baucau, unde locuiesc şi în prezent. Aici mă bucur să-i ajut pe oameni pe plan spiritual, aşa cum şi alţii m-au ajutat pe mine. De pildă, într-un sat izolat de lângă Baucau, eu şi alţi Martori le predăm adevărul din Biblie la aproximativ 20 de persoane, între care mulţi vârstnici fără carte. Acest grup asistă săptămânal la întruniri, iar trei dintre ei s-au alăturat familiei noastre spirituale ca membri botezaţi ai congregaţiei creştine.

Cu câţiva ani în urmă, am cunoscut-o pe Felizarda, o tânără iubitoare, care a acceptat adevărul biblic, a progresat rapid şi s-a botezat. Ne-am căsătorit în 2011. Sunt bucuros că Andre, ruda mea, slujeşte la filiala din Timorul de Est a Martorilor lui Iehova. Majoritatea rudelor, inclusiv bunica lui Andre, care cândva dorea să ne îngroape de vii, ne respectă în prezent credinţa.

În trecut eram furios, mă simţeam neiubit şi nedemn de a fi iubit. Dar, cu ajutorul lui Iehova, am găsit în sfârşit iubirea şi pacea autentică!

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Egidio, când era activist politic

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Egidio şi Felizarda cu membrii Congregaţiei Baucau (Timorul de Est)