CU CINCI secole în urmă, spaniolii puneau pentru prima dată piciorul într-o regiune în care se aşteptau să găsească aur din belşug. Au numit-o Costa Rica, sau „coasta bogată”. Căutările lor însă au fost zadarnice. În prezent, ţinutul este renumit nu pentru resurse de metale preţioase, ci pentru una dintre cele mai bogate biodiversităţi de pe planetă.

Costaricanii sunt cunoscuţi drept ticos, cuvânt apărut în urma obiceiului lor de a forma diminutive prin adăugarea sufixului -ico. De exemplu, în loc să zică „un momento” (un moment), ei spun „un momentico” (un momenţel). În vorbirea de zi cu zi, folosesc adesea expresia „¡pura vida! (viaţă pură!) pentru a-şi exprima aprecierea ori acordul sau ca salut, cu sensul de „Bună ziua” ori „La revedere”.

Una dintre mâncărurile preferate ale costaricanilor este gallo pinto (care înseamnă literalmente „cocoş pestriţ”): orez şi fasole boabe gătite mai întâi separat, apoi împreună, cu unele condimente. Gallo pinto poate fi servit la micul dejun, la prânz sau la cină. O  băutură tradiţională este café chorreado, cafeaua fiind obţinută prin turnarea apei fierbinţi peste cafeaua măcinată pusă într-un săculeţ de pânză; acesta este prins de un suport făcut, în general, din lemn.

În Costa Rica există circa 450 de congregaţii ale Martorilor lui Iehova. Întrunirile se ţin în zece limbi, între care limbajul semnelor costarican şi două limbi indigene, bribri şi cabecar.