Voi şi copilul vostru de patru ani sunteţi într-o permanentă luptă pentru putere, iar copilul pare să câştige întotdeauna.

• Când îi spuneţi să facă ceva ce nu vrea să facă, pur şi simplu vă ignoră.

• Când îi spuneţi să nu facă ceva ce el vrea să facă, recurge la istericale.

„Să fie o etapă a copilăriei?”, vă întrebaţi. „Să aştept şi să sper că va trece?”

Puteţi să-l învăţaţi pe copil să asculte. Dar, înainte de a vedea cum, să analizăm un posibil motiv ce stă la baza comportamentului său.

Când copilul era bebeluş, principalul vostru rol a fost acela de îngrijitor. Aţi fost mereu la cheremul lui. Nu trebuia decât să scâncească, iar voi vă şi repezeaţi să-i alinaţi orice suferinţă şi să-i satisfaceţi orice necesitate. Fireşte, astfel de reacţii au fost cât se poate de normale şi de dorit. Un nou-născut are nevoie de atenţia permanentă a părinţilor.

După mai multe luni în care a fost tratat astfel, este de aşteptat ca micuţul să se comporte de parcă el ar fi stăpânul casei, iar părinţii, servitorii, gata să-i îndeplinească orice dorinţă. Apoi, în jurul vârstei de doi ani, copilul se loveşte de cruda realitate: micul său „imperiu” s-a prăbuşit. Părinţii nu mai îndeplinesc ordinele lui, ci se aşteaptă ca el să se conformeze ordinelor lor. Pentru copii, aceasta este ca o trezire bruscă dintr-un vis frumos! Unii protestează făcând crize de isterie. Alţii testează autoritatea părinţilor refuzând să asculte.

În acest moment critic, părintele trebuie să-şi asume un nou rol: cel de persoană cu autoritate, care îi dă copilului îndrumări clare cu privire la ce se aşteaptă din partea lui. Dar ce se poate face dacă copilul ignoră sau respinge îndrumarea, aşa cum reiese din scenariul introductiv?

Preluaţi conducerea. Copilul nu va accepta rolul vostru de conducător dacă nu vede că vi-l asumaţi. Aşadar, într-o manieră echilibrată, va trebui să vă exercitaţi autoritatea. În ultimele decenii, unii aşa-zişi experţi au transmis ideea că termenul „autoritate” este dur. Un expert chiar numeşte autoritatea părintească „neetică” şi „imorală”. Însă alternativa, adică permisivitatea, îi poate determina pe copii să se simtă dezorientaţi, răsfăţaţi şi îndreptăţiţi să facă unele lucruri şi nu-i ajută deloc să devină adulţi responsabili. (Principiu biblic: Proverbele 29:15)

Recurgeţi la disciplinare. Un dicţionar defineşte disciplinarea drept „instruire care produce ascultare sau stăpânire de sine, luând adesea forma regulilor şi a pedepselor, dacă acestea sunt încălcate”. Fireşte, disciplinarea nu trebuie să fie niciodată nerezonabilă ori abuzivă, dar nici ambiguă sau inconsecventă, neoferindu-i copilului motivaţia de a se schimba. (Principiu biblic: Proverbele 23:13)

Fiţi clari. Unii părinţi doar îi roagă pe copii să fie ascultători. („Ai vrea, te rog, să-ţi faci ordine în cameră?”) Probabil cred că în acest fel arată că sunt manieraţi. Metoda însă îl pune pe părinte într-o poziţie de supunere şi îi acordă copilului libertatea de a evalua avantajele şi dezavantajele cererii părintelui şi, apoi, de a decide dacă o va respecta sau nu. Nu renunţaţi la autoritatea voastră, ci daţi îndrumări clare sub forma unor afirmaţii. (Principiu biblic: 1 Corinteni 14:9)

Fiţi fermi. Dacă spuneţi „Nu”, atunci „Nu” să fie; şi faceţi front comun cu partenerul conjugal. Dacă aţi stabilit unele consecinţe pentru neascultare, respectaţi-vă cuvântul. Nu vă pierdeţi în negocieri sau în discuţii nesfârşite despre motivul pentru care aţi luat o anumită decizie. Va fi mult mai uşor pentru copilul vostru, dar şi pentru voi, dacă ‘Da-ul vostru va însemna Da, iar Nu-ul vostru, Nu’ (Iacov 5:12).

Fiţi iubitori. Familia nu este nici democraţie, nici dictatură. Este o instituţie fondată de Dumnezeu în care copiii pot fi ajutaţi cu iubire să devină adulţi responsabili. Ca parte a acestui proces, disciplinarea îi va învăţa pe copii să asculte şi să se simtă în siguranţă datorită iubirii voastre.