ÎN FIECARE an, peste șase milioane de oameni se îndreaptă spre o pădure de cedri din Shima, o peninsulă din Japonia. Ei vin la Marele Sanctuar din Ise, unde, de aproape două mii de ani, este venerată zeița șintoistă a soarelui, Amaterasu Omikami. Mai întâi, credincioșii se purifică, spălându-și mâinile și gura. Apoi, stând în fața încăperii pentru închinare, numită haiden, îndeplinesc un ritual în cadrul căruia fac plecăciuni adânci, bat din palme și se roagă zeiței. a Șintoismul le permite enoriașilor să practice și alte religii, iar unii budiști, creștini sau adepți ai altor religii consideră că nu este greșit să practice ritualuri șintoiste la acest sanctuar.

Multe dintre marile religii ale lumii dețin locuri „sfinte” b, iar milioane de oameni le vizitează. În țările considerate creștine, există multe biserici și locuri „sfinte” dedicate lui Isus, Mariei și „sfinților”. De asemenea, astfel de lăcașuri au fost construite pe locul unde se crede că s-au petrecut evenimente biblice ori așa-zise minuni de dată mai recentă, iar unele dintre ele adăpostesc moaște. Mulți oameni merg să se roage la aceste locuri deoarece cred că rugăciunile lor vor fi mult mai probabil ascultate. Alții merg în pelerinaj într-un astfel de loc pentru a-și exprima credința.

Dar este adevărat că rugăciunile făcute într-un loc „sfânt” au o greutate mai mare? Aprobă Dumnezeu închinarea celor ce merg în pelerinaj la aceste locuri? Este potrivit pentru creștini să se închine la ele? Răspunsurile la aceste întrebări ne vor ajuta să înțelegem cum ar trebui să considerăm acest mod de închinare, dar și ce formă de închinare aprobă Dumnezeu.

Dintr-o discuție pe care Isus a avut-o cu o samariteană înțelegem cum consideră Dumnezeu închinarea la locuri „sfinte”. În timpul unei călătorii prin Samaria, Isus s-a oprit să se odihnească la o fântână situată în apropierea orașului Sihar. El a început să vorbească cu o femeie care venise să ia apă. În timpul discuției, femeia a îndreptat atenția spre o deosebire religioasă importantă dintre iudei și samariteni. Ea a spus: „Strămoșii noștri s-au închinat pe muntele acesta, dar voi spuneți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:5-9, 20).

 Muntele la care făcea referire femeia se numea Garizim și era situat la aproximativ 50 de kilometri nord de Ierusalim. Pe acel munte a existat cândva un templu al samaritenilor, unde se țineau sărbători, de exemplu Paștele. Totuși, în loc să se concentreze asupra acestei diferențe care generase multe neînțelegeri între iudei și samariteni, Isus i-a spus femeii: „Crede-mă, femeie: Vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim” (Ioan 4:21). Ce cuvinte impresionante, cu atât mai mult cu cât erau rostite de un iudeu! De ce închinarea adusă lui Dumnezeu la templul din Ierusalim avea să ia sfârșit?

Isus a spus în continuare: „Vine ceasul, și acesta este acum, când închinătorii adevărați i se vor închina Tatălui cu spirit și cu adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:23). Secole la rând, mărețul templu din Ierusalim fusese considerat de iudei centrul închinării lor. De trei ori pe an, iudeii mergeau la Ierusalim pentru a-i aduce ofrande Dumnezeului lor, Iehova (Exodul 23:14-17). Însă Isus a spus că urma să aibă loc o schimbare și că „închinătorii adevărați” aveau să se închine „cu spirit și cu adevăr”.

Templul iudaic era o structură materială, situată într-un loc geografic concret. Însă spiritul și adevărul nu sunt de natură materială și nici nu sunt supuse limitelor unui loc fizic. Isus voia să spună că centrul adevăratei închinări creștine nu avea să mai fie o construcție materială sau un loc fizic – muntele Garizim, templul din Ierusalim sau orice alt loc sfânt.

De asemenea, în discuția cu samariteana, Isus a spus că „ceasul” pentru această schimbare urma ‘să vină’. Așadar, când a venit acel „ceas”? Când Isus, prin moartea sa de jertfă, a pus capăt sistemului de închinare iudaic, bazat pe Legea mozaică (Romani 10:4). Totuși, Isus a spus și că „ceasul . . . este acum”. De ce a făcut el această afirmație? Deoarece, în calitate de Mesia, Isus își strângea deja discipolii, care aveau să respecte porunca menționată de el în continuare: „Dumnezeu este Spirit și cei care i se închină trebuie să i se închine cu spirit și cu adevăr” (Ioan 4:24). Prin urmare, ce înseamnă a ne închina cu spirit și cu adevăr?

Când a vorbit despre închinarea cu spirit, Isus nu s-a referit la o formă de închinare plină de exaltare. Dimpotrivă, el se referea la faptul de a fi călăuziți de spiritul sfânt, care, împreună cu alte lucruri, ne servește drept ghid pentru înțelegerea Scripturilor (1 Corinteni 2:9-12). În plus, adevărul la care a făcut referire Isus reprezintă cunoașterea exactă a învățăturilor Bibliei. Prin urmare, închinarea noastră nu trebuie adusă într-un loc anume.  Ea are aprobarea lui Dumnezeu dacă este în armonie cu învățăturile Bibliei și dacă este îndrumată de spiritul sfânt.

Așadar, cum ar trebui să considere creștinii pelerinajele și închinarea la locuri „sfinte”? Ținând cont de porunca lui Isus ca adevărații închinători să se închine lui Dumnezeu cu spirit și cu adevăr, este clar că închinarea la locuri „sfinte” nu are o valoare specială pentru Tatăl nostru ceresc. În plus, Biblia arată cum consideră Dumnezeu închinarea la idoli. Ea spune: „Fugiți de idolatrie” și „păziți-vă de idoli” (1 Corinteni 10:14; 1 Ioan 5:21). Prin urmare, un creștin adevărat nu se va închina la un loc considerat sfânt sau în care se practică idolatria. Și, întrucât locurile „sfinte” slujesc acestui scop, adevărații creștini nu se închină la ele.

Totuși, Biblia nu interzice faptul de a avea un loc preferat în care să ne rugăm, să studiem sau să medităm. Un loc de întrunire curat și demn favorizează învățarea și analizarea lucrurilor spirituale. De asemenea, nu este greșit nici să facem un monument comemorativ, cum ar fi o piatră funerară. Aceasta evocă amintirea unei persoane decedate sau afecțiunea pe care am avut-o pentru ea. Totuși, faptul de a considera sfânt un astfel de loc sau de a ne închina la icoane ori la moaște reprezintă o încălcare a cuvintelor lui Isus.

Înțelegem deci că nu trebuie să mergem într-un loc considerat sfânt pentru a fi siguri că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile. În plus, nu îi vom fi plăcuți lui Dumnezeu și nu vom primi de la el binecuvântări speciale dacă vom merge în pelerinaj la un astfel de loc. Biblia ne spune că Iehova Dumnezeu, „Domnul cerului și al pământului nu locuiește în temple făcute de mâini”. Însă lucrul acesta nu înseamnă că Dumnezeu este departe de noi. El ne ascultă rugăciunile indiferent unde ne rugăm întrucât el „nu este departe de niciunul dintre noi” (Faptele 17:24-27).