Când pierdem pe cineva drag în moarte, este firesc să plângem, întrucât ne va fi dor de acea persoană. Deşi avusese afecţiune pentru Lazăr, Isus nu a plâns pentru că Lazăr a murit. El a plâns din compasiune pentru cei îndureraţi, după cum arată contextul relatării lui Ioan (Ioan 11:36).

Când a aflat că Lazăr era bolnav, Isus nu s-a grăbit să meargă la el ca să-l vindece. Relatarea spune: „Când [Isus] a auzit că [Lazăr] era bolnav, a mai rămas două zile acolo unde era“ (Ioan 11:6). De ce nu s-a grăbit Isus? Deoarece a avut un scop. El a zis: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea“ (Ioan 11:4). Boala lui Lazăr nu a fost „spre moarte“ deoarece Isus intenţiona să folosească această ocazie „spre gloria lui Dumnezeu“. Cum anume? Isus urma să facă un miracol impresionant înviindu-l pe prietenul său drag.

În discuţia pe care a purtat-o în acea împrejurare cu discipolii săi, Isus a comparat moartea cu un somn. De aceea le-a spus el că ‘se duce să-l trezească din somn’ pe Lazăr (Ioan 11:11). Pentru Isus, învierea lui Lazăr se asemăna cu acţiunea prin care un părinte îşi trezeşte copilul din somn. Aşadar, nu exista niciun motiv ca Isus să fie îndurerat din cauza morţii lui Lazăr.

Atunci, ce l-a făcut pe Isus să plângă? Şi de această dată, contextul ne oferă răspunsul. Când a întâlnit-o pe Maria, sora lui Lazăr, Isus a văzut că atât ea, cât şi alţii plângeau. Văzând suferinţa lor, Isus „a gemut în spirit şi s-a tulburat“. Acesta a fost motivul pentru care a plâns Isus. El a fost profund îndurerat să vadă că prietenii săi dragi sufereau atât de mult (Ioan 11:33, 35).

Această relatare dovedeşte că Isus are puterea de a-i readuce la viaţă pe cei dragi ai noştri şi de a le reda sănătatea în lumea nouă care se apropie. De asemenea, ea arată că Isus are empatie pentru cei care au pierdut pe cineva drag în moarte. O altă idee care se desprinde din această relatare este că ar trebui să avem compasiune pentru cei care sunt îndureraţi din cauza morţii unei persoane dragi.

Isus ştia că avea să-l învie pe Lazăr. Cu toate acestea, el a plâns deoarece simţea multă iubire şi compasiune pentru prietenii săi. În mod asemănător, manifestând empatie, am putea ‘plânge cu cei ce plâng’ (Rom. 12:15). Exprimarea durerii în acest fel nu arată că unei persoane îi lipseşte credinţa în înviere. Aşadar, Isus a lăsat un exemplu de empatie faţă de cei îndureraţi prin faptul că a plâns, chiar dacă urma să-l învie pe Lazăr.