Biblia m-a ajutat să-mi păstrez bucuria în pofida tragediilor vieţii

Relatare de Enrique Caravaca Acosta

15 aprilie 1971. Îmi vizitam familia la ferma noastră. Aşteptam cu nerăbdare să-mi revăd rudele pentru că lipsisem de ceva timp. Mă întrebam dacă erau cu toţii acasă şi cine urma să-mi iasă primul în cale. Totuşi, ochii aveau să-mi vadă ceva înfiorător: patru persoane, printre care mama, ucise!

ERAM de-a dreptul zguduit! Ce se întâmplase? Ce-aveam să mă fac? Nu era nimeni pe-acolo. Eram derutat şi mă simţeam neputincios. Însă, înainte să continui cu această relatare, permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre mine. Astfel veţi înţelege mai bine ce-a trebuit să îndur atunci şi alte dăţi.

Găsim adevărul

Am venit pe lume în Quirimán, în apropiere de Nicoya (Costa Rica). În 1953, când aveam 37 de ani, locuiam împreună cu părinţii la ferma noastră. Deşi catolici, nu eram de acord cu unele învăţături ale Bisericii, iar în minte ne stăruiau multe întrebări.

Într-o dimineaţă, un bărbat pe nume Anatolio Alfaro a trecut pe la noi şi ne-a îndemnat să studiem Biblia. Ne-a citit multe versete din Scripturi şi ne-a împărtăşit numeroase învăţături biblice. Îl ascultam cu toţii: tata, mama, unul dintre fraţii mei, sora mea, o prietenă a ei care locuia la noi şi eu. Am discutat ziua-ntreagă, până-n miez de noapte. Ce de întrebări aveam!

Anatolio a rămas la noi şi-n acea seară, şi-n ziua următoare. Cât de mult ne plăcea ce auzeam! Şi încântarea noastră sporea pe măsură ce el ne răspundea la întrebări direct din Biblie. Acea discuţie ne-a influenţat profund. Am reflectat la ce aflaserăm şi ne-am dat seama că găsiserăm adevărul. Anatolio ne-a lăsat câteva reviste şi cărţi bazate pe Biblie. Seara, ne adunam toată familia şi le studiam. Nu ne era însă uşor, căci n-aveam curent electric. Înainte să începem studiul, luam fiecare câte un sac mare de cartofi şi ne acopeream picioarele ca să nu ne pişte ţânţarii.

Şase luni mai târziu, cinci membri ai familiei, printre care eu şi părinţii mei, s-au botezat. Foarte bucuroşi, am început să mergem din casă în casă pentru a le vorbi oamenilor despre cele învăţate. Mergeam pe jos, şi uneori cu calul, în jur de două ore până la Carrillo ca să ne întrunim cu Martorii lui Iehova  de acolo. Anatolio a studiat în continuare cu noi. Apoi s-au organizat întruniri la noi acasă, la care asistau cam opt persoane. Într-un final, ele s-au botezat. În scurt timp, acest grup a devenit o mică congregaţie, cu circa 20 de membri.

Ocupat din plin în lucrarea lui Dumnezeu

Cu timpul, Filiala Martorilor lui Iehova din Costa Rica a invitat fraţi şi surori, cărora le permiteau împrejurările, să înceapă lucrarea de predicare cu timp integral. În 1957, am dat curs invitaţiei şi am intrat în rândul acestor evanghelizatori. Nu am cuvinte să spun cât de frumos era serviciul cu timp integral! Deseori mergeam singur ore-ntregi să predic în zonele rurale. Câteodată, nu eram deloc bine primit. Îmi aduc aminte că de cel puţin trei ori am fost ameninţat cu maceta de bărbaţi care-mi cereau să le zic cine sunt şi ce fac pe-acolo.

În anii ’50 ai secolului trecut, majoritatea drumurilor nu erau decât nişte poteci prin sălbăticie şi ajungeai cu greu la oameni. În unele zone trebuia să mergem cu calul. O luam de-a lungul râurilor şi din când în când dormeam noaptea sub bolta înstelată. Roiurile de ţânţari ne făceau zile negre. Trebuia să fim atenţi şi la şerpi şi crocodili. Indiferent de situaţie, m-am bucurat enorm să-i ajut pe localnici să audă despre Iehova Dumnezeu. Când ajungeam acasă, mă simţeam mulţumit şi satisfăcut pentru că reuşisem să le împărtăşesc semenilor adevărurile biblice. Predicând şi studiind zilnic Scripturile, iubirea pentru Iehova Dumnezeu mi s-a adâncit tot mai mult şi am legat o prietenie strânsă cu el.

În timp, am primit şi alte privilegii. Mai bine de zece ani am slujit ca supraveghetor itinerant, vizitând săptămânal câte o congregaţie dintr-o zonă şi întărind-o spiritualiceşte. Deşi am fost nevoit să renunţ la acest privilegiu din cauza problemelor de sănătate, i-am slujit în continuare lui Dumnezeu cu timp integral.

Loviţi de tragedie

În 1971, când m-am întors în Nicoya, m-am dus să-mi vizitez familia. Cum am intrat în casă, am văzut că mama, în vârstă de 80 de ani, zăcea pe podea. Fusese împuşcată şi înjunghiată. M-am aplecat spre ea şi încă mai respira. Câteva clipe mai târziu s-a stins în braţele mele. M-am uitat împrejur şi, pe jos, în bucătărie, era întinsă bucătăreasa, însărcinată în luna a opta, şi ea fără suflare. Ca şi cum nu era de-ajuns, pe hol am găsit o soră din congregaţia locală, moartă la rându-i. În baie am dat peste fiul cel mic al bucătăresei; şi el fusese ucis. Toţi înjunghiaţi cu sălbăticie şi împuşcaţi! Cine ar fi putut face o asemenea grozăvie şi de ce?

 Am ieşit afară. L-am găsit pe tata împuşcat în cap, dar încă trăia. Am fugit acasă la fratele meu, cam la 15 minute depărtare, unde am aflat că încă o femeie şi fiul ei fuseseră omorâţi. Mai cutremurat am fost când am descoperit că nepotul meu, de 17 ani, bolnav psihic, era criminalul! El nu era Martor al lui Iehova. A fugit şi atunci a început cea mai mare urmărire din istoria Costa Ricăi.

Povestea a ajuns la ştiri. După o săptămână, poliţia l-a găsit. Era înarmat cu un cuţit mare şi cu un pistol de calibru 22, pe care i-l vânduse cineva deşi ştia că suferea de o tulburare mintală şi afectivă. Când încercau să-l prindă, poliţiştii l-au împuşcat mortal.

În săptămâna aceea, mulţi m-au tot sfătuit să plec de acolo ca nu cumva nepotul meu să se întoarcă şi să-mi facă şi mie rău. M-am rugat lui Iehova deoarece simţeam că trebuia să rămân alături de ceilalţi membri ai familiei şi de congregaţie, ceea ce am şi făcut.

Năpastă după năpastă

Din nefericire, tata nu a mai trăit decât un an. Anul următor, sora mea, o slujitoare fidelă a lui Iehova Dumnezeu, a fost ucisă într-un alt incident. Din nou, toate rudele s-au cutremurat la pierderea altui membru al familiei. Nici nu pot exprima toată durerea şi amărăciunea pe care le-am simţit noi şi prietenii noştri! Cât a durat coşmarul, m-am rugat neîncetat lui Iehova şi l-am implorat să-mi dea putere să rezist.

În 1985, am participat la o instruire de trei zile pentru bătrânii creştini în capitala ţării, San José. La sfârşitul cursului am simţit că relaţiile cu Iehova mi s-au întărit. Luni, dis-de-dimineaţă, am mers la autobuz ca să mă întorc acasă. Pe drum am fost atacat de nişte huligani, care m-au jefuit şi au încercat să mă sugrume. Totul s-a întâmplat atât de repede, că nici n-am apucat să le văd feţele. De atunci n-am mai putut comunica în stilul costarican. Aici, în provincia Guanacaste, bărbaţii strigă când se salută sau pur şi simplu ca să-şi facă simţită prezenţa. În zilele mele bune, făceam şi eu la fel. După acest necaz însă n-am mai putut.

În 1979, m-am căsătorit cu Celia, o colaboratoare dintr-o congregaţie vecină. Celia îndrăgea nespus Biblia. Citeam şi studiam împreună din Scripturi în fiecare zi. Din păcate, s-a stins din viaţă în iulie 2001. Suferea de cancer. Uneori mă simt singur, dar speranţa învierii îmi dă putere (Ioan 5:28, 29).

În pofida încercărilor, nu-mi pierd bucuria

Deşi poate că am trecut prin mai multe tragedii decât alţi oameni, consider că aceste încercări mi-au dat prilejul să-mi dovedesc loialitatea faţă de Iehova şi credinţa în el (Iacov 1:13). Ca să nu-mi pierd echilibrul, mă gândesc mereu că „timpul şi evenimentele neprevăzute [ne] ajung pe toţi“ (Eclesiastul 9:11). Şi nu uit că trăim ‘timpuri critice, cărora cu greu li se face faţă’ din cauza oamenilor violenţi, sălbatici chiar, fără dram de stăpânire de sine (2 Timotei 3:1–5). Reflectez şi la exemplul lui Iov. El şi-a pierdut familia, sănătatea şi  mijloacele de trai; totuşi a spus ferm: „Binecuvântat să fie şi de acum înainte numele lui Iehova!“. Iar Dumnezeu l-a răsplătit din belşug pentru integritatea sa (Iov 1:13–22; 42:12–15). Toate aceste idei biblice mă susţin pentru ca, în pofida multelor mele greutăţi, să nu-mi pierd bucuria.

Iehova m-a ajutat mereu să-i acord întâietate în viaţă. Citind zilnic din Biblie găsesc multă mângâiere şi dobândesc puterea de a persevera. Îndreptându-mă în rugăciune către Iehova, capăt „pacea lui . . . care întrece orice gândire“ (Filipeni 4:6, 7). Iar asta îmi dă linişte sufletească. În plus, asistarea şi participarea la întrunirile creştine îmi întăresc credinţa (Evrei 10:24, 25).

Deşi înaintat în vârstă, îi mulţumesc nespus lui Iehova că încă am putere să lucrez alături de colaboratorii în credinţă, să studiez Biblia cu alţi oameni şi să particip la predicare. Ajutându-i astfel pe ceilalţi, reuşesc să nu cad pradă disperării. Îi sunt recunoscător din adâncul inimii lui Iehova că mi-a dat forţă să înfrunt tragediile vieţii. *

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 20]

Citind zilnic din Biblie găsesc multă mângâiere şi dobândesc puterea de a persevera

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Când ţineam una dintre primele mele cuvântări publice

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Când eram tânăr, în predicare