DESPRE ce vorbea această revistă? Ce a stârnit atâta entuziasm? O descoperire de la jumătatea secolului al XX-lea, ce a ajuns de curând în centrul atenţiei şi al preocupărilor multora. Este vorba despre o colecţie de pseudoscrieri — evanghelii, epistole şi apocalipse — găsite în Nag Hammadi şi în alte locuri din Egipt. Aceste documente şi altele asemănătoare sunt în general numite scrieri gnostice sau apocrife. *

În vremurile de azi, când oamenii nu prea mai au încredere în Biblie şi în religiile tradiţionale, scrierile gnostice sau apocrife par să-i fascineze pe mulţi. Aceste scrieri au influenţat în mare măsură opinia multora cu privire la învăţăturile lui Isus Cristos şi la creştinism. „În zilele noastre, Evanghelia după Toma şi alte [scrieri] apocrife atrag un grup de oameni aflat în continuă creştere: cei însetaţi după lucruri spirituale, dar neîncrezători în religie“, se spunea într-o revistă. Potrivit estimărilor, numai în Brazilia „există cel puţin 30 de grupări care îşi bazează convingerile pe literatura apocrifă“.

Odată cu descoperirea acestor documente s-a răspândit teoria că, în secolul al IV-lea e.n., Biserica Catolică a pus la cale tăinuirea adevărului despre Isus, că unele dintre relatările despre viaţa sa prezentate în scrierile apocrife au fost ascunse în mod intenţionat şi că textul celor patru evanghelii din Bibliile actuale a fost modificat. Elaine Pagels, profesor de religie, a spus: „Acum începem să înţelegem că ceea ce numim noi creştinism — şi ceea ce recunoaştem  ca tradiţie creştină — se bazează doar pe câteva documente-sursă, alese dintre zeci de alte documente“.

În opinia lui Pagels şi a altor erudiţi, Biblia nu este singurul document ce stă la baza credinţei creştine, ci există şi alte documente, cum ar fi scrierile apocrife. De exemplu, într-o emisiune BBC (Bible Mysteries) cu tema „Adevărul despre Maria Magdalena“ s-a afirmat că scrierile apocrife o prezintă pe Maria Magdalena drept „mentor şi îndrumător spiritual al celorlalţi discipoli. Ea nu a fost un simplu discipol, ci apostol trimis la apostoli“. Făcând referire la acest presupus rol al Mariei Magdalena, Juan Arias a scris în ziarul brazilian O Estado de S. Paulo: „În prezent, toate dovezile ne conduc la concluzia că mişcarea creştină timpurie, fondată de Isus, a fost profund «feministă», întrucât primele biserici erau case ale unor femei, unde acestea oficiau ca preoţi şi episcopi“.

Pentru mulţi, scrierile apocrife par să aibă mai multă greutate decât Biblia. Totuşi, se ridică unele întrebări importante: Constituie scrierile apocrife un fundament legitim al credinţei creştine? Când acestea sunt în contradicţie cu învăţăturile clare ale Bibliei, căror scrieri ar trebui să le dăm crezare: celor biblice sau celor apocrife? În plus, a avut oare loc o conspiraţie? S-a pus într-adevăr la cale în secolul al IV-lea ascunderea cărţilor apocrife şi modificarea textului celor patru evanghelii cu scopul de a se elimina informaţii importante despre Isus, Maria Magdalena şi alţii? Pentru a afla răspunsul la aceste întrebări, să ne îndreptăm atenţia asupra uneia dintre cele patru evanghelii ale Bibliei: Evanghelia după Ioan.

La începutul secolului al XX-lea, în Egipt a fost descoperit un fragment din evanghelia lui Ioan, cunoscut astăzi ca Papirusul Rylands 457 (P⁵²). Acest manuscris de mare valoare, păstrat la Biblioteca John Rylands, din Manchester (Anglia), conţine pasajul ce se găseşte în Bibliile noastre în Ioan 18:31–33, 37, 38. Acesta este cel mai vechi fragment existent al Scripturilor greceşti creştine. Mulţi erudiţi consideră că a fost scris în jurul anului 125 e.n., la numai un sfert de secol de la moartea lui Ioan. Şi, surprinzător, textul este aproape identic cu cel descoperit în manuscrisele de mai târziu. Faptul că în 125 e.n. o copie atât de veche a evangheliei lui Ioan ajunsese deja în Egipt, unde a fost descoperit fragmentul, dovedeşte că vestea bună după Ioan a fost într-adevăr consemnată în secolul I e.n. chiar de către Ioan, aşa cum arată Biblia. Prin urmare, cartea Ioan este opera unui martor ocular.

În schimb, cele mai vechi scrieri apocrife datează din secolul al II-lea, ceea ce înseamnă că scrierile apocrife au fost redactate abia după o sută de ani sau chiar mai mult de la derularea evenimentelor pe care le descriu. Explicaţia pe care o oferă unii erudiţi ar fi aceea că lucrările apocrife se bazează totuşi pe scrieri sau tradiţii mai vechi. Dar nu există nicio dovadă în acest sens. Aşadar, gândiţi-vă: Ce vă inspiră mai multă încredere? Ceea ce spun nişte oameni care au trăit la o sută de ani după desfăşurarea evenimentelor sau relatarea  unor martori oculari? Răspunsul este mai mult decât evident. *

Dar ce se poate spune despre afirmaţia potrivit căreia evangheliile Bibliei au fost modificate pentru a se ascunde anumite relatări despre viaţa lui Isus? De exemplu, există vreo dovadă că evanghelia lui Ioan a fost modificată în secolul al IV-lea pentru a se denatura faptele? Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să menţionăm că unul dintre cele mai importante documente-sursă ale Bibliei actuale este manuscrisul Vatican 1209, din secolul al IV-lea. Dacă Biblia noastră ar conţine schimbări făcute în secolul al IV-lea, atunci aceste schimbări ar trebui să apară şi în acest manuscris. Din fericire, mai există un manuscris, care conţine cea mai mare parte a evangheliei lui Luca şi a lui Ioan, şi anume Bodmer 14, 15 (P⁷⁵), ce datează din anii 175 e.n.–225 e.n. După părerea specialiştilor, conţinutul acestuia se apropie foarte mult de cel al manuscrisului Vatican 1209. Cu alte cuvinte, evangheliile Bibliei n-au suferit schimbări semnificative, fapt dovedit clar de manuscrisul Vatican 1209.

Nu există nicio dovadă — documentară sau de altă natură — care să arate că textul evangheliei lui Ioan sau al celorlalte evanghelii ar fi fost modificat în secolul al IV-lea. După ce a examinat mai multe fragmente de manuscris descoperite la Oxyrhynchus (Egipt), Dr. Peter M. Head, profesor la Universitatea Cambridge, a scris: „În general, aceste manuscrise confirmă textul renumitelor scrieri unciale [manuscrise redactate cu majuscule, ce datează din secolul al IV-lea], care stau la baza ediţiilor critice actuale. Nimic nu lasă să se înţeleagă că ar fi necesar să ne schimbăm punctul de vedere cu privire la integritatea textului disponibil până acum al NT [Noul Testament]“.

Cele patru evanghelii canonice, Matei, Marcu, Luca şi Ioan, au fost unanim acceptate de creştini încă de la jumătatea secolului al II-lea. O dovadă în acest sens este lucrarea lui Taţian intitulată Diatessaron (termen grecesc care înseamnă „prin [cele] patru“). Această lucrare, compilată între anii 160 e.n.—175 e.n. şi folosită pe scară largă, se baza doar pe cele patru evanghelii canonice, nicidecum pe vreuna dintre „evangheliile“ gnostice. (Vezi chenarul  „O apărare timpurie a evangheliilor“.) De asemenea, demnă de remarcat este o afirmaţie făcută de Ireneu la sfârşitul secolului al II-lea e.n. El a spus că, aşa cum există patru colţuri ale pământului şi patru vânturi din cele patru puncte cardinale, aşa trebuie să existe şi patru evanghelii. Deşi comparaţia lui Ireneu este discutabilă, ea susţine ideea că la acea vreme existau numai patru evanghelii canonice.

Ce demonstrează toate aceste dovezi? Că Scripturile greceşti creştine, inclusiv cele patru evanghelii, aşa cum le cunoaştem noi în prezent, au rămas aproape neschimbate din secolul al II-lea. Nu avem niciun motiv întemeiat să credem că în secolul al IV-lea s-ar fi pus la cale modificarea sau ascunderea vreunei părţi  a Scripturilor, care sunt inspirate de Dumnezeu. Dimpotrivă, iată ce a afirmat biblistul Bruce Metzger: „Spre sfârşitul secolului al II-lea, . . . congregaţiile de credincioşi, foarte variate şi răspândite nu numai în lumea mediteraneană, ci şi pe tot teritoriul ce se întindea din Britannia până în Mesopotamia, au ajuns la un consens general cu privire la cea mai mare parte a Noului Testament“.

Apostolii Pavel şi Petru au apărat cu toată forţa adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Amândoi i-au avertizat cu tărie pe ceilalţi creştini să nu accepte şi să nu creadă nimic în afară de ceea ce fuseseră învăţaţi. De exemplu, Pavel i-a scris lui Timotei: „Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat, ferindu-te de vorbirile deşarte, care profanează ce este sfânt, şi de contradicţiile a ceea ce se numeşte în mod fals «cunoştinţă». Căci, etalându-şi o astfel de cunoştinţă, unii au deviat de la credinţă“. Iar Petru a mărturisit: „Noi nu v-am făcut cunoscute puterea şi prezenţa Domnului nostru Isus Cristos urmând istorisiri neadevărate, născocite cu măiestrie, ci fiind martori ai măreţiei sale“ (1 Timotei 6:20, 21; 2 Petru 1:16).

Cu multe secole în urmă, profetul Isaia a fost inspirat să scrie: „Iarba verde se usucă, floarea se ofileşte, dar cuvântul Dumnezeului nostru va dăinui veşnic“ (Isaia 40:8). Şi noi putem fi pe deplin convinşi că Acela care a inspirat scrierea Sfintelor Scripturi le-a şi păstrat pe parcursul timpului, pentru ca „orice fel de oameni să fie salvaţi şi să ajungă la cunoştinţa exactă a adevărului“ (1 Timotei 2:4).