Am crescut în Ancram, un orăşel din statul New York. Cea mai mare parte a oraşului era ocupată de ferme de lapte. De fapt, în oraş existau mai multe vaci decât oameni.

Familia mea participa la slujbele bisericii din oraş. Duminica dimineaţa, după ce bunicul îmi lustruia pantofii, mă îndreptam spre şcoala duminicală având la mine o Biblie micuţă, albă, pe care mi-o dăruise bunica. Eu şi fraţii mei am învăţat să muncim din greu, să ne respectăm vecinii şi să-i ajutăm şi să fim recunoscători pentru binecuvântările pe care le avem.

După ce am crescut, m-am mutat din casa părintească şi am devenit profesoară. Îmi puneam multe întrebări despre Dumnezeu şi despre viaţă. Unii dintre elevii mei erau într-adevăr inteligenţi. Alţii nu erau la fel de înzestraţi, dar munceau din greu. Unii aveau un handicap fizic, în timp ce alţii se bucurau de o sănătate foarte bună. Mi se părea că viaţa e nedreaptă. Uneori, părinţii elevilor cu dizabilităţi spuneau cu privire la copiii lor: „Aşa a vrut Dumnezeu”. Mă întrebam de ce permite Dumnezeu ca unii copilaşi să se nască cu un handicap. În fond, un bebeluş nu a greşit cu nimic.

Mă întrebam, de asemenea, ce ar trebui să fac ca să am o viaţă plină de sens. Simţeam că viaţa trece pe lângă mine. Crescusem într-o familie frumoasă, studiasem în şcoli bune şi aveam un loc de muncă pe care îl iubeam. În rest însă, viaţa mea părea goală. În cel mai bun caz, puteam spera să mă căsătoresc, să am o casă frumoasă şi câţiva copii, să lucrez până la pensie şi, în cele din urmă, să mă mut într-un azil. Mă întrebam dacă viaţa nu înseamnă mai mult decât atât.

Într-o vară, am făcut turul Europei împreună cu câteva colege. Am vizitat Westminster Abbey, catedrala Notre-Dame din Paris, Vaticanul, precum şi multe biserici mai mici. Am pus întrebările care mă preocupau oriunde am fost. După ce m-am întors acasă în Sloatsburg (New York), am vizitat mai multe biserici. La niciuna însă nu am primit răspunsuri satisfăcătoare.

 Într-o zi, o elevă în vârstă de 12 ani a venit la mine şi mi-a pus trei întrebări. Mai întâi m-a întrebat dacă ştiam că ea este Martoră a lui Iehova. I-am spus că da. Apoi, m-a întrebat dacă aş vrea să ştiu mai multe despre Martorii lui Iehova. Am răspuns din nou afirmativ. În cele din urmă, m-a întrebat unde locuiesc. Când i-am spus adresa mea, ne-am dat seama că locuiam foarte aproape de familia ei. Nu mi-am imaginat că trei întrebări puse de o fetiţă aveau să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.

La puţin timp după acea discuţie, a venit cu bicicleta la mine acasă şi a început un studiu biblic cu mine. I-am pus întrebările pe care le adresasem multor conducători religioşi. Spre deosebire de aceştia, ea s-a folosit chiar de Biblia mea pentru a-mi oferi răspunsuri clare şi satisfăcătoare, răspunsuri pe care nu le văzusem niciodată până atunci!

Ceea ce am învăţat din Biblie mi-a adus multă bucurie şi satisfacţie. Inima mi-a fost mişcată de cuvintele din 1 Ioan 5:19, unde se spune: „Întreaga lume zace în puterea celui rău”. Am simţit o mare uşurare să aflu că nu Dumnezeu, ci Satan cauzează toată suferinţa pe care o vedem în jurul nostru şi că Dumnezeu va îndrepta situaţia (Revelaţia 21:3, 4). Mi-am dat seama că Biblia poate fi înţeleasă dacă este explicată în mod clar. Deşi Martora care studia cu mine avea doar 12 ani, am considerat că adevărul este adevăr indiferent cine ţi-l face cunoscut.

Totuşi, am vrut să văd dacă Martorii practicau într-adevăr ceea ce predicau. De exemplu, fetiţa a scos în evidenţă că adevăraţii creştini manifestă calităţi precum răbdarea şi bunătatea (Galateni 5:22, 23). Prin urmare, am decis să o supun unui test ca să văd dacă ea manifestă aceste calităţi. Într-o zi, am întârziat la studiu în mod intenţionat. Mă întrebam: „Mă va aştepta? Şi, dacă da, se va supăra pe mine pentru că am întârziat?”. În timp ce parcam maşina pe alee, am văzut-o în faţa casei mele, aşteptându-mă pe trepte. A alergat către maşina mea şi mi-a spus: „Era cât pe ce să plec acasă. Voiam să-i spun mamei să sunăm la spitale şi la poliţie ca să vedem dacă nu ţi s-a întâmplat ceva. Tu nu întârzii niciodată la studiu. Mi-am făcut atâtea griji pentru tine!”.

Într-o altă ocazie, i-am pus o întrebare pe care o consideram dificilă pentru un copil de 12 ani. Voiam să văd dacă va inventa pur şi simplu un răspuns. Când i-am pus întrebarea, m-a privit cu multă seriozitate şi mi-a spus: „Aceasta e o întrebare grea. O voi nota şi îi voi întreba pe părinţii mei”. Cum era de aşteptat, data următoare când a venit la studiu, mi-a adus un număr al revistei Turnul de veghe care conţinea răspunsul la întrebarea mea. Ceea ce m-a atras la Martorii lui Iehova a fost faptul că publicaţiile lor conţineau răspunsuri bazate pe Biblie la toate întrebările mele. Am continuat să studiez cu acea fetiţă, iar, un an mai târziu, m-am botezat ca Martoră a lui Iehova. *

Când am primit în sfârşit răspunsuri satisfăcătoare la întrebările mele, am vrut să le împărtăşesc tuturor (Matei 12:35). La început, familia mea s-a împotrivit noilor mele convingeri. În timp însă, atitudinea lor s-a schimbat. Spre sfârşitul vieţii, mama a început să studieze Biblia. Chiar dacă nu a apucat să se boteze, sunt sigură că ea luase decizia de a-i sluji lui Iehova.

În 1978 m-am căsătorit cu un Martor pe nume Elias Kazan. În 1981, eu şi Elias am fost invitaţi să devenim membri ai familiei Betel din Statele Unite. * Din nefericire, după numai patru ani, Elias a decedat. Deşi rămăsesem văduvă, faptul că am continuat să slujesc în repartiţia mea de la Betel m-a ajutat să nu mă las copleşită de situaţie şi mi-a adus într-o oarecare măsură mângâiere.

În 2006 m-am căsătorit cu Richard Eldred, care era şi el betelist. Eu şi Richard ne bucurăm şi acum de privilegiul de a sluji la Betel. Cunoscând adevărul despre Dumnezeu, simt că am găsit nu numai răspunsurile pe care le căutam, ci şi un scop real în viaţă. Şi totul a început cu trei întrebări pe care mi le-a pus o fetiţă.