În sfârșit, între cei patru bărbați s-a lăsat liniștea. Doar murmurul vântului uscat al Deșertului Arabiei mai tulbura din când în când această liniște. Epuizat după o discuție îndelungă și aprinsă, Iov nu mai avea nimic de zis. Îi privea încruntat pe Elifaz, Bildad și Țofar, așteptând să vadă dacă aceștia îndrăzneau să mai spună ceva. Însă ei nu îndrăzneau nici măcar să-l privească în ochi, dezamăgiți că pledoariile lor elocvente, vorbele lor tumultoase și insinuările lor răutăcioase nu folosiseră la nimic. (Iov 16:3) Iov era hotărât, mai mult ca oricând, să-și apere integritatea.

 Iov a simțit, probabil, că integritatea era tot ce îi rămăsese. Își pierduse averea, toți copiii, sprijinul și respectul prietenilor și al vecinilor, chiar și sănătatea. Pielea-i înnegrită de boală, plină de cruste, ajunsese invadată de viermi. Până și respirația îi era respingătoare. (Iov 7:5; 19:17; 30:30) Însă nimic din toate acestea nu stârnise în Iov o indignare la fel de mare precum cuvintele acuzatoare ale celor trei bărbați. El era hotărât să demonstreze cu orice preț că nu era un păcătos inveterat, așa cum susțineau ei. Pledoaria finală a lui Iov i-a lăsat pe cei trei fără replică. Deși acum nu se mai afla în bătaia cuvintelor lor usturătoare și crude, durerea lui nu dispăruse. El încă avea nevoie disperată de ajutor!

 E lesne de înțeles de ce Iov nu reușea să vadă lucrurile în mod corect. El avea nevoie nu doar de îndrumare și corectare, ci și de mângâiere, exact ceea ce ar fi trebuit să primească din partea „prietenilor” săi! Ai simțit și tu vreodată că ai nevoie disperată de îndrumare și mângâiere? Ai fost vreodată dezamăgit de oameni pe care-i credeai prieteni? Modul în care Iehova Dumnezeu l-a ajutat pe Iov și modul în care acesta a reacționat la sprijinul primit îți poate aduce speranță și îți poate fi de ajutor.

 În continuare, relatarea despre Iov ne dezvăluie ceva nou. În apropiere se mai afla cineva, un tânăr pe nume Elihu, care ascultase toată discuția dintre cei patru bărbați. Și nu i-a plăcut deloc ce auzise.

 Elihu era supărat pe Iov: îl durea să vadă că acest om drept ajunsese, din cauza presiunilor, ‘să își declare drept mai degrabă propriul suflet decât pe Dumnezeu’. Totuși, Elihu a arătat empatie față de el, a văzut durerea lui, sinceritatea lui și nevoia lui disperată de îndrumare și mângâiere. Însă cei trei falși consolatori nu făcuseră decât să-l rănească pe Iov prin cuvintele lor, ba chiar încercaseră să-i știrbească demnitatea, integritatea și credința. Și mai grav, prin modul în care prezentaseră lucrurile, îl făcuseră pe Iehova să pară un Dumnezeu rău! Nu-i de mirare că Elihu s-a aprins de mânie împotriva lor. Așadar, după tot ce auzise, Elihu nu se mai putea abține, trebuia să vorbească! (Iov 32:2-4, 18)

 „Eu sunt tânăr de zile, iar voi sunteți în vârstă. De aceea am dat înapoi și m-am temut să vă spun ce știu”, a început el. Dar nu mai putea păstra tăcerea. Așa că a adăugat: „Nu doar cei cu zile multe sunt înțelepți și nu numai cei în vârstă înțeleg judecata”. (Iov 32:6, 9) Tot ceea ce a spus Elihu în continuare a demonstrat adevărul acestor cuvinte. Modul în care el i s-a adresat lui Iov a fost total diferit de cel al lui Elifaz, Bildad și Țofar. Elihu l-a asigurat că nu avea să-l înjosească sau să adauge o durere și mai mare la suferința lui. El i-a conferit demnitate adresându-i-se pe nume și recunoscând că fusese tratat fără respect. a El i-a spus: „Acum, Iov, ascultă-mi, te rog, cuvintele”. (Iov 33:1, 7; 34:7)

 Elihu a fost direct cu Iov: „Tu ai spus în auzul meu . . . : «Sunt pur, n-am nicio fărădelege; sunt curat, n-am nicio nelegiuire. . . . [Dar Dumnezeu] găsește ocazii să mi se împotrivească»”. Apoi, Elihu a mers direct la rădăcina problemei și l-a întrebat pe Iov: „Asta consideri tu justiție? Ai spus: «Dreptatea mea este mai mare decât a lui Dumnezeu»”. Da, Elihu nu-l putea lăsa pe Iov să gândească în continuare așa; el i-a spus că ‘nu avea dreptate’. (Iov 33:8-12; 35:2) Elihu înțelegea că Iov era cuprins de mânie din cauza pierderilor suferite și a modului în care fusese tratat de așa-zișii săi prieteni. Totuși, l-a atenționat: „Ai grijă să nu te ademenească furia să bați din palme cu dușmănie”. (Iov 36:18)

 Mai presus de toate, Elihu a vorbit în apărarea lui Iehova Dumnezeu. Prin cuvinte simple, dar pline de forță, el a exprimat un adevăr profund: „Departe de adevăratul Dumnezeu să facă ce este rău și de Cel Atotputernic să facă ce este nedrept! . . . Cel Atotputernic nu face judecată strâmbă”. (Iov 34:10, 12) Elihu l-a ajutat pe Iov să înțeleagă cât de îndurător și de drept este Iehova. El nu îl pedepsise, chiar dacă Iov vorbise fără să gândească și fără să arate respect față de Iehova. (Iov 35:13-15) Elihu nu a pretins că știa totul despre Dumnezeu, ci a recunoscut cu umilință: „Dumnezeu este mai înălțat decât putem ști noi”. (Iov 36:26)

 Deși a dat un sfat direct, Elihu a arătat bunătate. El i-a dat lui Iov o speranță minunată: într-o bună zi, Iehova avea să-i redea sănătatea. Dumnezeu avea să spună cu privire la slujitorul său loial: „Carnea lui să fie mai fragedă decât în tinerețe, să se întoarcă la zilele pline de vigoare ale tinereții lui”. Elihu a mai arătat bunătate într-o privință: în loc să-i țină o predică lui Iov, el l-a îndemnat să se exprime: „Vorbește, căci mi-am găsit plăcerea în dreptatea ta”. (Iov 33:25, 32) Însă Iov nu a spus nimic. Probabil că, la auzul cuvintelor încurajatoare, pline de bunătate ale lui Elihu, el nu a mai simțit nevoia să se apere. Dimpotrivă, poate că a plâns văzând grija lui Elihu.

 Putem învăța multe de la acești doi bărbați fideli. De la Elihu putem învăța cum să-i sfătuim și să-i mângâiem pe alții. Un prieten adevărat nu se va reține să-i atragă atenția prietenului său dacă acesta face o greșeală gravă sau se îndreaptă într-o direcție greșită. (Proverbele 27:6) Și noi dorim să fim astfel de prieteni, vorbind cu bunătate și fiind încurajatori, chiar dacă prietenul nostru vorbește, poate, fără să gândească. Iar când cei sfătuiți suntem noi, îl putem imita pe Iov acceptând cu umilință sfatul. Cu toții avem nevoie de corectare și îndrumare. De acceptarea lor poate depinde chiar viața noastră. (Proverbele 4:13)

 În timp ce îi vorbea lui Iov, Elihu a făcut referire la vânt, la nori, la fulgere și la tunete. El chiar a spus: „Ascultați cu atenție tunetul glasului [lui Iehova]”. Iar câteva clipe mai târziu, Elihu a vorbit despre o vijelie. (Iov 37:2, 9) Se pare că, în timp ce vorbea, la orizont se adunau nori negri, care se apropiau de ei vertiginos. În cele din urmă, s-a iscat o furtună în toată regula! Iar apoi, din mijlocul furtunii, a vorbit însuși Iehova! (Iov 38:1)

 În cartea lui Iov, capitolele care conțin cuvintele lui Iehova către Iov sunt o adevărată desfătare și o sursă de mângâiere. E ca și cum vântul puternic al adevărului ar fi măturat toate vorbele fără rost, toate raționamentele false ale lui Elifaz, Bildad și Țofar. De fapt, Iehova nu li s-a adresat acestor bărbați decât mai târziu. Preocuparea lui era Iov, slujitorul său iubit. El l-a corectat ferm, dar cu bunătate, asemenea unui tată.

 Iehova înțelegea bine durerea lui Iov. Și îi era milă de el, așa cum un tată simte compasiune față de copilul său iubit care suferă. (Isaia 63:9; Zaharia 2:8) Dar Iehova știa și că Iov rostise „cuvinte lipsite de cunoștință”, înrăutățindu-și și mai mult situația. Așadar, Iehova i-a pus multe întrebări, ajutându-l să gândească. „Unde erai tu când am întemeiat pământul?”, l-a întrebat Iehova. „Spune-mi, dacă ai pricepere.” Iehova i-a mai dezvăluit ceva lui Iov: La începutul creației, „stelele dimineții”, adică fiii îngerești ai lui Dumnezeu, au scos strigăte de laudă la vederea minunilor creației. (Iov 38:2, 4, 7) Bineînțeles, Iov nu știa nimic din toate acestea.

 Iehova a continuat să-i vorbească lui Iov despre lucrările sale de creație. Am putea spune că l-a dus pe Iov într-o incursiune prin ceea ce am numi astăzi științele naturii, explicându-i unele fenomene din domenii precum astronomia, biologia, geologia și fizica. De fapt, Iehova a descris cu măiestrie unele animale din zona în care trăia Iov: leul, corbul, capra de munte, zebra, taurul sălbatic, struțul, calul, șoimul, acvila, behemotul (după cât se pare, hipopotamul) și leviatanul (probabil, crocodilul). Imaginează-ți ce privilegiu trebuie să fi fost pentru Iov să asiste la o lecție despre lumea vie predată de însuși Creatorul universului! b

 Dar de ce a ales Iehova să-i vorbească lui Iov despre astfel de lucruri? Iov trebuia să fie mai umil. Plângându-se că fusese tratat în mod nedrept de Iehova, Iov nu a făcut decât să-și cauzeze și mai multă suferință, depărtându-se de Tatăl său iubitor. De aceea, Iehova l-a întrebat în repetate rânduri unde se afla el când au venit în existență toate minunile din univers. Mai mult, putea el să hrănească sau să îmblânzească animalele pe care Iehova le crease? Dacă Iov nu avea control nici măcar asupra micilor lucrări de creație, cum cutezase el să îl judece pe Creator? Nu depășeau cu mult gândurile și căile lui Iehova înțelegerea limitată a lui Iov?

 Cuvintele pe care i le-a adresat Iehova lui Iov au vădit multă iubire. Era ca și cum Iehova i-ar fi spus: „Fiule, dacă pot crea asemenea lucruri și mă pot îngriji de ele, crezi că nu mă pot îngriji și de tine? Chiar crezi că te-aș abandona, că ți-aș lua copiii, sănătatea și lucrurile care îți conferă siguranță în viață? Nu sunt eu singurul care pot să-ți dau înapoi lucrurile pe care le-ai pierdut și să-ți alin durerea imensă?”.

 Întrebările lui Iehova l-au pus pe Iov pe gânduri, întrucât el nu i-a răspuns decât de două ori. Iov nu l-a contrazis pe Iehova și nici nu s-a justificat în vreun fel, ci a recunoscut cu umilință că înțelegerea sa era limitată și a regretat că rostise vorbe negândite. (Iov 40:4, 5; 42:1-6) În acest moment al relatării, credința lui Iov este mai evidentă ca oricând. În pofida a tot ce suferise, el a rămas un om cu o credință puternică. A acceptat corectarea din partea lui Iehova și și-a schimbat atitudinea. Ne putem întreba și noi: „Sunt eu suficient de umil încât să accept sfatul și corectarea?”. Cu toții avem nevoie de ajutor. Când îl acceptăm, imităm credința lui Iov.

 Apoi, Iehova a trecut la acțiune pentru a alina durerea lui Iov. El i s-a adresat lui Elifaz, care, după cât se pare, era cel mai în vârstă dintre cei trei falși consolatori: „M-am aprins de mânie împotriva ta și a celor doi tovarăși ai tăi, pentru că n-ați spus adevărul despre mine, așa cum a făcut slujitorul meu Iov”. (Iov 42:7) Iehova nu a vrut să spună că tot ce vorbiseră cei trei bărbați era fals și că tot ce spusese Iov era corect. c Totuși, între acești bărbați și Iov era o mare diferență. Iov era copleșit de povara durerii și se simțea foarte descurajat din cauza acuzațiilor false ce i se aduseseră. De aceea, era de înțeles că, uneori, vorbise fără să gândească. În schimb, Elifaz și prietenii săi nu erau apăsați, ca Iov. Ei vorbiseră intenționat cu cruzime și cu aroganță deoarece aveau o credință slabă. Ei nu doar că acuzaseră pe nedrept un om nevinovat, dar, mai rău decât atât, îl și prezentaseră pe Iehova într-o lumină greșită, descriindu-l drept un Dumnezeu crud, ba chiar rău!

 Prin urmare, nu e de mirare că Iehova a pretins de la acești bărbați un sacrificiu însemnat. Ei trebuiau să jertfească șapte tauri și șapte berbeci, ceea ce nu era puțin lucru. Mai târziu, sub Legea mozaică, taurul a fost cel mai scump animal oferit ca jertfă. Dacă marele preot păcătuia și aducea vină asupra întregului popor, el trebuia să ofere ca jertfă un taur. (Leviticul 4:3) Însă Iehova a mai cerut ceva: el a spus că avea să accepte jertfele acuzatorilor lui Iov doar dacă acesta se ruga înainte în favoarea lor. d (Iov 42:8) Cât de mângâiat trebuie să se fi simțit Iov văzând că Dumnezeul său a acționat în favoarea lui și că dreptatea Sa a triumfat!

 Iehova era sigur că Iov urma să facă ce îi ceruse și să-i ierte pe cei trei bărbați, care îl răniseră atât de mult. Iar Iehova nu a rămas dezamăgit. (Iov 42:9) Ascultarea lui Iov a constituit cea mai mare dovadă de integritate din partea lui, cântărind mult mai mult decât cuvintele sale. În plus, a deschis calea spre binecuvântări extraordinare pentru Iov.

 Iehova a fost „plin de tandră afecțiune și îndurător” față de Iov. (Iacov 5:11) În ce fel? Înainte de toate, el i-a redat lui Iov sănătatea. Imaginează-ți ce a simțit Iov când și-a văzut carnea devenind „mai fragedă decât în tinerețe”, exact așa cum prezisese Elihu! Familia și prietenii s-au strâns din nou în jurul lui, oferindu-i mângâiere și daruri. Apoi, Iehova i-a redat averea, făcându-l de două ori mai bogat decât înainte. Dar cum i-a pansat Iehova cea mai profundă rană, pierderea copiilor săi? Iov și soția sa au mai avut zece copii, ceea ce le-a alinat durerea într-o oarecare măsură. În plus, Iehova i-a prelungit viața lui Iov. El a mai trăit 140 de ani, ajungând să-și vadă urmașii până la a patra generație. „În cele din urmă, ni se spune în relatare, Iov a murit, bătrân și sătul de zile.” (Iov 42:10-17) În Paradis, Iov și soția sa își vor vedea din nou familia reunită când toți vor fi readuși la viață, inclusiv cei zece copii ai lor care au murit din cauza lui Satan! (Ioan 5:28, 29)

 De ce l-a binecuvântat Iehova atât de mult pe Iov? Biblia ne răspunde: „Ați auzit de perseverența lui Iov”. (Iacov 5:11) Iov a trecut prin suferințe greu de imaginat. Însă perseverența lui a presupus mai mult decât atât: el a făcut față necazurilor păstrându-și neclintite credința și iubirea pentru Iehova. El nu s-a lăsat pradă amărăciunii și resentimentelor, ci a fost dispus să îi ierte pe cei ce l-au rănit cu bună știință. Nu și-a pierdut niciodată speranța și nici bunul său cel mai de preț, integritatea! (Iov 27:5)

 Cu toții avem nevoie de perseverență. Putem fi convinși că Satan va încerca să ne descurajeze, exact așa cum a făcut în cazul lui Iov. Dar dacă perseverăm păstrându-ne credința, umilința, dispoziția de a-i ierta pe alții și hotărârea de a rămâne integri, și noi vom reuși să ținem strâns la speranța noastră. (Evrei 10:36) Nimic nu l-ar înfuria pe Satan mai tare și, în același timp, nu l-ar face pe Iehova mai fericit decât să ne vadă că imităm credința lui Iov!