Ascunsă printre trestiile de pe malul Nilului, fetița stătea nemișcată, cu ochii ațintiți asupra unui punct fix. Minutele și orele i se păreau o eternitate. Totuși, ea aștepta încordată, ignorând insectele ce bâzâiau frenetic în jurul ei. Nu scăpa nicio clipă din ochi coșul ce plutea pe apă. Viața unui bebeluș neajutorat depindea de ea. Cel ascuns în coș era chiar frățiorul ei! I se rupea sufletul să-l știe acolo, departe de familie, dar era convinsă că părinții ei luaseră decizia corectă. Era singura modalitate ca micuțul să scape cu viață în acea perioadă tulbure.

 Această fetiță a dat dovadă de mult curaj. Dar în inima ei se mai contura o calitate deosebită: credința. În scurt timp, credința ei avea să fie evidentă. De fapt, această calitate urma să-i influențeze tot cursul vieții. Chiar și la bătrânețe, credința a susținut-o în cea mai fascinantă etapă din istoria poporului ei. Tot credința a ajutat-o și când a făcut o greșeală gravă. Cine a fost această fetiță? Și ce putem învăța din exemplul ei de credință?

 Relatarea biblică nu menționează numele fetiței, dar este ușor de înțeles cine era. Este vorba despre Miriam, cel mai mare copil al lui Amram și Iochebed, sclavi evrei în Egipt. (Numerele 26:59) Fratele ei mai mic avea să primească numele Moise. Aaron, cel mijlociu, avea în jur de trei ani la vremea aceea, iar Miriam se pare că avea până în 10 ani.

 Miriam a trăit într-o perioadă grea. Egiptenii îi considerau pe evrei o amenințare, așa că îi făcuseră sclavi și îi oprimau. Văzând însă că evreii prosperau și creșteau la număr, egiptenii au recurs la o măsură și mai crudă: faraonul a ordonat ca toți bebelușii evrei de sex masculin să fie omorâți la naștere. Dar două moașe, Șifra și Pua, au încălcat în secret porunca faraonului și au lăsat în viață bebelușii. Cu siguranță, Miriam știa ce credință mare dovediseră aceste două femei. (Exodul 1:8-22)

 Miriam a observat și credința părinților ei. După ce li s-a născut cel de-al treilea copil, Amram și Iochebed l-au ținut pe micuț ascuns primele trei luni. Ei nu s-au temut de porunca regelui și nu au permis ca bebelușul lor să fie ucis. (Evrei 11:23) Dar nu era ușor să ascunzi un bebeluș, astfel că, în scurt timp, au fost puși în fața unei decizii extrem de grele. Iochebed trebuia să ducă copilul într-un loc unde putea fi găsit de cineva care să-l ocrotească și să-l îngrijească. Imaginează-ți cu câtă fervoare s-a rugat ea în timp ce a pregătit coșulețul din papirus, căptușindu-l cu bitum și smoală pentru a fi impermeabil, și l-a pus apoi în coș pe bebelușul ei mult iubit! Probabil că ea a fost cea care i-a spus lui Miriam să rămână pe malul Nilului și să urmărească ce avea să se petreacă. (Exodul 2:1-4)

 Miriam a rămas acolo și a așteptat. După ceva timp, a auzit niște voci. Se apropia un grup de femei, și nu orice femei! Erau fiica faraonului și slujitoarele ei, care veneau să facă baie în Nil. Lui Miriam trebuie să-i fi stat inima în loc. Care erau șansele ca tocmai fiica faraonului să încalce decretul dat de tatăl ei și să salveze bebelușul evreu de la moarte? Fără îndoială, Miriam s-a rugat cu ardoare în acele momente.

 La un moment dat, fiica faraonului a văzut coșul printre trestii și i-a spus sclavei sale să i-l aducă. În continuare, relatarea spune: „Când l-a deschis, a văzut copilul și iată că băiatul plângea”. Ea a înțeles imediat de ce era coșul acolo: o mamă evreică încerca să-și salveze copilașul de la moarte. Inima fiicei faraonului a fost profund mișcată, iar Miriam trebuie să fi sesizat imediat mila ce se citea pe fața ei. (Exodul 2:5, 6) Copila știa că acum era momentul să intre în acțiune și să dea dovadă de credință. Și-a luat inima în dinți și s-a apropiat de fiica faraonului și de sclavele care o însoțeau.

 O sclavă evreică tânără care cuteza să i se adreseze cuiva din familia regală își asuma, fără îndoială, un mare risc. Însă fără să stea pe gânduri, Miriam a întrebat-o pe prințesă: „Vrei să mă duc să-ți chem o doică dintre evreice ca să-ți alăpteze copilul?”. Întrebarea lui Miriam a fost extrem de oportună, întrucât prințesa nu putea să alăpteze bebelușul. Probabil că fiica faraonului a considerat că era mai înțelept ca băiatul să fie alăptat de cineva din poporul său; ea putea să îl aducă ulterior la palat în calitate de fiu adoptiv și să se ocupe apoi de creșterea și de educația lui. Miriam trebuie să fi răsuflat ușurată când a auzit răspunsul prințesei: „Du-te!”. (Exodul 2:7, 8)

 Ea a alergat în graba mare ca să le dea vestea cea bună părinților, care o așteptau cu sufletul la gură. Iochebed, convinsă că Iehova era cel care dirija lucrurile, a mers cu Miriam la fiica faraonului. Aceasta i-a zis: „Ia copilul, alăptează-mi-l și îți voi plăti”. (Exodul 2:9) Ce bucurie, dar și ce ușurare trebuie să fi simțit Iochebed la auzul acestor cuvinte!

 Miriam a învățat multe despre Dumnezeul ei, Iehova, în acea zi. A învățat că el se îngrijește de poporul său și că le ascultă rugăciunile tuturor slujitorilor săi fideli. (Psalmul 65:2) De asemenea, a învățat că nu doar adulții sau bărbații pot da dovadă de credință și de curaj. Și noi, indiferent că suntem tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, trebuie să păstrăm viu în minte acest adevăr, având în vedere vremurile tulburi în care trăim.

 Iochebed a alăptat bebelușul și s-a îngrijit cu drag de el. Miriam trebuie să se fi atașat foarte mult de frățiorul ei. Probabil că ea l-a ajutat să învețe să vorbească și a fost încântată să-l audă pe micuț rostind pentru prima dată numele Dumnezeului lor, Iehova. Dar după ce copilul a crescut, a sosit momentul dureros al despărțirii: el trebuia dus la fiica faraonului. (Exodul 2:10) Ulterior, ea i-a dat numele Moise. Poate că Miriam s-a întrebat ce fel de om avea să devină fratele ei. Avea el să-l iubească în continuare pe Iehova, chiar dacă creștea în familia regală a Egiptului?

 În timp, Miriam a primit răspuns la întrebările ei. Cu siguranță, ea a fost foarte mândră de fratele ei mai mic, care a ales mai degrabă să-i slujească lui Dumnezeu decât să profite de avantajele pe care i le conferea statutul său regal. Când Moise avea 40 de ani, el a luat poziție de partea poporului său ucigând un egiptean care maltratase un sclav evreu. Întrucât viața sa era acum în pericol, Moise a fugit din Egipt. (Exodul 2:11-15; Faptele 7:23-29; Evrei 11:24-26)

 Probabil că Miriam nu a mai știut nimic de fratele ei în următorii 40 de ani, cât acesta a trăit în țara Madianului ca păstor. (Exodul 3:1; Faptele 7:29, 30) Pe măsură ce anii treceau, Miriam privea neputincioasă cum poporul ei iubit suferea din ce în ce mai mult.

 Când, la porunca lui Dumnezeu, Moise s-a întors în Egipt pentru a elibera poporul evreu, Miriam trebuie să fi avut peste 80 de ani. Aaron, fratele lui Moise, a devenit purtătorul de cuvânt al acestuia. Cei doi s-au înfățișat de repetate ori înaintea faraonului pentru a-i cere să elibereze poporul evreu. Faraonul le-a refuzat cererea de fiecare dată. Cu siguranță, Miriam a făcut tot ce a putut ca să-și susțină și să-și încurajeze frații în acea perioadă grea. În acest timp, Iehova a trimis zece plăgi asupra Egiptului. În cele din urmă, ultima plagă, moartea tuturor întâilor născuți ai egiptenilor, a deschis calea spre eliberarea israeliților. Fără îndoială, Miriam și-a susținut poporul în timp ce ieșeau cu toții din Egipt sub conducerea lui Moise. (Exodul 4:14-16, 27-31; 7:1-12:51)

 Ulterior, când israeliții erau prinși ca într-o capcană între Marea Roșie și armata egipteană, Miriam a văzut cum fratele ei și-a ridicat toiagul, iar marea s-a despărțit sub privirile uimite ale tuturor! În timp ce Miriam traversa marea pe uscat alături de ceilalți israeliți, credința ei în Iehova trebuie să se fi întărit foarte mult! Ea îi slujea unui Dumnezeu care putea face orice, care își putea împlini orice promisiune! (Exodul 14:1-31)

 După ce poporul a ajuns în siguranță pe cealaltă parte, iar apele mării i-au înghițit pe faraon și pe armata sa, Miriam s-a convins că Iehova era mai puternic decât orice armată din lume! Poporul s-a simțit îndemnat să-i cânte o cântare lui Iehova. La rândul lor, femeile, în frunte cu Miriam, au cântat: „Cântați-i lui Iehova, căci mare a ajuns gloria sa! A aruncat în mare pe cal și pe călăreț”. (Exodul 15:20, 21; Psalmul 136:15)

 Acesta a fost unul dintre cele mai deosebite momente trăite de Miriam vreodată! În acest punct al relatării, Miriam este numită în Biblie profetesă. Ea este prima femeie din Biblie numită astfel și una dintre puținele femei care i-au slujit lui Iehova în această calitate. (Judecătorii 4:4; 2 Regi 22:14; Isaia 8:3; Luca 2:36)

 Relatarea biblică ne amintește că Iehova veghează asupra noastră și este dornic să ne răsplătească răbdarea, eforturile sincere și dorința de a-l lăuda. Indiferent că suntem tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, putem demonstra credință în Iehova. El este încântat să vadă credința noastră și să ne răsplătească pentru ea. (Evrei 6:10; 11:6) Să imităm, așadar, credința lui Miriam!

 Un privilegiu sau o poziție specială aduce cu sine binecuvântări, dar și pericole. În perioada eliberării israeliților din Egipt, Miriam era, probabil, cea mai cunoscută femeie din popor. Din nefericire, la un moment dat, ea a căzut pradă mândriei și ambiției. (Proverbele 16:18)

 La câteva luni după ieșirea din Egipt, Moise a întâmpinat un grup venit de departe: socrul său, Ietro, însoțit de Sefora, soția lui Moise, și de cei doi fii ai acestora. Moise se căsătorise cu ea în perioada pe care a petrecut-o în Madian. Sefora se întorsese la un moment dat la familia ei din Madian, probabil, pentru a le face o vizită, iar acum venise cu tatăl ei în tabăra israelită. (Exodul 18:1-5) Ce rumoare trebuie să fi stârnit în tabără sosirea lor! Cu siguranță, mulți erau curioși să o vadă pe soția bărbatului ales de Dumnezeu să-i scoată din Egipt.

 Dar era Miriam la fel de încântată de sosirea Seforei? Poate că, la început, a fost. Dar se pare că, în timp, ea s-a lăsat dominată de mândrie. Poate că a simțit că poziția ei proeminentă era acum amenințată de venirea Seforei. În orice caz, Miriam și Aaron au început să vorbească negativ despre Sefora și s-o critice deoarece nu era israelită, ci cușită a. Însă lucrurile au degenerat, iar vorbirea lor a devenit răutăcioasă, cei doi ajungând să îl critice chiar pe Moise: „Oare numai prin Moise a vorbit Iehova? N-a vorbit el și prin noi?”. (Numerele 12:1, 2)

 Prin aceste cuvinte, Miriam și Aaron au scos la iveală veninul din inima lor. Nemulțumiți că Iehova îl folosea doar pe Moise, ei își doreau să aibă mai multă autoritate și influență. De ce? Făcea Moise abuz de putere căutând tot mai multă glorie? Cu siguranță, Moise avea defectele lui, dar nu era ambițios și mândru. Relatarea precizează: „Moise era, fără îndoială, cel mai smerit dintre toți oamenii de pe fața pământului”. În orice caz, Miriam și Aaron întrecuseră măsura și aveau să sufere consecințele. Biblia spune că „Iehova asculta”. (Numerele 12:2, 3)

 El i-a chemat pe cei trei frați la cortul întâlnirii. Stâlpul de nor, care reprezenta prezența lui Iehova, a coborât și a stat la intrarea cortului. Apoi, Iehova a vorbit. El i-a disciplinat pe Miriam și pe Aaron, amintindu-le de relația unică pe care El o avea cu Moise și de marea încredere pe care i-o acordase. „Cum de nu v-ați temut deci să vorbiți împotriva slujitorului meu, împotriva lui Moise?”, i-a întrebat Iehova. Miriam și Aaron trebuie să fi fost cuprinși de teamă când și-au dat seama că, în ochii lui Iehova, ei arătaseră lipsă de respect nu doar față de Moise, ci și față de El. (Numerele 12:4-8)

 Probabil că Miriam a fost cea care începuse totul, convingându-l și pe fratele ei mai mic să-i țină partea împotriva cumnatei lor. Așa s-ar explica de ce ea a fost cea pedepsită. Iehova a lovit-o cu lepră. Din cauza acestei boli cumplite, pielea ei a ajuns „albă ca zăpada”. Aaron s-a umilit imediat înaintea lui Moise, spunând: „Te rog, nu ne pune la socoteală păcatul pe care l-am comis purtându-ne nebunește!”. El l-a implorat pe Moise să pledeze înaintea lui Iehova în favoarea lor. Dovedind și de această dată umilință, Moise a strigat imediat către Iehova: „O, Dumnezeule, te rog! Vindec-o, te rog!”. (Numerele 12:9-13) Cuvintele celor doi frați arată cât de mult o iubeau pe sora lor, în pofida imperfecțiunilor ei.

 Iehova a arătat îndurare și a vindecat-o pe Miriam, care s-a căit. Totuși, el i-a cerut să rămână șapte zile în carantină în afara taberei israelite. Miriam trebuie să se fi simțit foarte stânjenită, întrucât toți aveau să afle astfel că fusese disciplinată. Însă credința ei a fost mai puternică decât rușinea. Ea știa în adâncul inimii că Tatăl ei, Iehova, era drept și o disciplina din iubire, așa că a făcut ce i s-a spus. Cele șapte zile petrecute în singurătate în afara taberei au trecut cu greu. Însă apoi Miriam și-a demonstrat din nou credința acceptând cu umilință să fie primită în tabără. (Numerele 12:14, 15)

 Iehova îi disciplinează pe cei pe care îi iubește. (Evrei 12:5, 6) El a iubit-o pe Miriam prea mult ca să n-o corecteze pentru mândria ei. Disciplinarea a durut-o, însă a și salvat-o. Întrucât a acceptat disciplinarea și a dat dovadă de credință, ea a câștigat din nou favoarea lui Dumnezeu. Miriam a murit la aproape 130 de ani la Cades, în pustiul Țin, când israeliții se apropiau de sfârșitul călătoriei prin pustiu. b (Numerele 20:1) Sute de ani mai târziu, Iehova a amintit-o cu iubire pe Miriam pentru serviciul ei fidel. Prin intermediul profetului Mica, el i-a adus aminte poporului său: „Te-am eliberat din casa sclaviei; i-am trimis înaintea ta pe Moise, pe Aaron și pe Miriam”. (Mica 6:4)

 Putem învăța multe de la Miriam. Să îi ocrotim pe cei lipsiți de apărare și să luăm poziție plini de curaj de partea dreptății, așa cum a făcut ea în copilărie. (Iacov 1:27) Să anunțăm cu bucurie mesajul lui Iehova. (Romani 10:15) Să evităm veninul invidiei și al vorbirii răutăcioase. (Proverbele 14:30) Și, nu în ultimul rând, să acceptăm cu umilință corectarea din partea lui Iehova. (Evrei 12:5) Acționând astfel, vom imita pe deplin credința acestei femei fidele.